Despre încrederea în sine și alți demoni

De câte ori nu am auzit cu toții în copilărie sintagma „nu ai suficientă încredere în tine”? De la părinți, profesori, medici, oameni în vârstă, toți propovăduiau această misterioasă încredere în propria persoană, făcându-i o reclamă cu atât mai bună cu cât ei înșiși erau aproape lipsiți de ea. Încrederea în sine a devenit ceva supraevaluat pe plaiurile noastre, cel puțin în teorie, pentru că în practică dispunem de ea tot atât cât ciobanul sacrificat din Miorița care ne încânta copilăria. În Occident sau în SUA, încrederea în sine este temelia societății, esența pe care fiecare o dorește cât mai concentrată, cât mai intensă, pentru că te pune pe un piedestal special, îți arată înaintea ochilor o preafrumoasă oglindă magică. Însă des, mult prea des, încrederea în sine devine tupeu și nesimțire, nepăsare față de toți și toate, urmărire idolatră a unor obiective personale, egoism și pragmatism nemilos în atingerea intereselor proprii.

Să nu ne amăgim prea repede! Conștient sau inconștient ne plac oamenii care au încredere în sine. Altfel cum ar putea să câștige o popularitate intensă atât de repede? Cum s-ar mai succeda în locul măștilor vechi ale marilor egoiști fețele proaspete ale noilor invadatori, susținute pe lângă încrederea nemăsurată în sine și de sângele viu al tinereții, vigorii, setei de succes și lăcomiei de progres propriu? În locul acestor chipuri atât de similare unele cu altele, atât de ambițioase în tinerețe, nemiloase la maturitate și rapace la senectute ar trebui să se mai strecoare și cei lipsiți de această coloană vertebrală strâmbă și strâmbată de răutatea mândriei: eșuații, depresivii, păcătoșii recunoscuți - adică orbii, șchiopii, ciungii și neputincioșii pomeniți nu doar în mod ad litteram, ci și în chip figurat în paginile Evangheliilor. Pentru că ei cunosc valoarea vieții - acești învinși eterni, care nu au loc în lumea reală de egoul altora. Acești oameni pe care nimeni nu dă doi bani, pe care nimeni nu i-ar invita nici să se așeze în locul lor, care multora le stau în drum la ceas de seară sau dimineața, cu ochii lor goi de orice bucurie, cu zâmbetul căzut în colțul gurii ca o ultimă rază de soare pierdută într-o mare de nori. Chiar și străini de orice succes valorează mai mult decât fantoșele pline de sine care se perindă pe toate ecranele - adevărați eșuați în ochii lui Dumnezeu pentru că, uitând să se mai închine Lui, se închină numai propriului sine...

De la oamenii lipsiți de încredere în sine, dar care și-au pus încrederea în mâna lui Dumnezeu, avem totul de învățat. Acești oameni au văzut iadul încă de aici. Au trecut prin boli, prin pierderi financiare grele, i-au văzut pe cei apropiați plini de sine cum îi jefuiesc, cum îi alungă de la cele pe care le-au muncit sau meritau să le primească, au văzut cum sudoarea vieții lor se transformă în sângele pe care alții au continuat să li-l verse fără milă. Pentru că oamenii cu încredere în sine nemăsurată sunt precum rechinii care adulmecă sângele în apă și sfâșie tot ceea ce pare a fi slab și neputincios. Oamenii lipsiți de încredere în sine, fragili și neputincioși, prigoniți pentru te miri ce de ceilalți - cei puternici, sic! - au găsit medicamentul în nădejdea în Cel Care nu are nevoie de încredere în sine, pentru că El este totul și umple toate cu puterea Lui. Găsindu-și reazăm în ceea ce este veșnic statornic, au învățat să se lepede de sine, să știe că sunt nimic fără Dumnezeu. Au învățat smerenia, s-au obișnuit cu plânsul, cu necazurile și suferințele, cu bolile și dezgustul celor din jur, cu disprețul pe care îl înghit ca pe o apă amară în fiecare zi. Și au văzut în viața lor de nenumărate ori verificat acest cuvânt al Scripturii: „Omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înțelepciune, știință și bucurie, iar păcătosului îi dă sarcina să adune și să strângă pentru a da celui ce este bun în fața lui Dumnezeu” (Ecclesiastul 2, 26).

Văzduhul s-a umplut de titluri prin care ni se recomandă să avem încredere în noi. Atâtea cărți motivaționale, atâtea cursuri și parcursuri, atâtea recomandări parentale, medicale, sociale ne-au împins pe această cale alunecoasă încât am ajuns mulți să batem la porțile deznădejdii de noi înșine, să ne rugăm să fim izbăviți de acest ego care ne sfâșie interior fără milă și răgaz. Aș vrea să cred că și oamenii cei mai încrezători în sine au această lacună binecuvântată în egoul lor care le permite să își vadă și propriul chip din când în când. Că încă își mai pot aduce aminte de ce nu trebuie să fie robii ambiției, frustrării de a ajunge repede în funcții înalte cu orice preț, că își amintesc în fine de faptul că a călca peste cadavre înseamnă mai devreme sau mai târziu a călca pe mormântul veșniciei tale.

Încrederea în sine este doar o patimă bine spoită, nicidecum o virtute.