Despre învăţământul teologic românesc în perioada comunistă
Alături de relaţia cu statul, monahism, misionarismul şi pastoraţia clerului de mir, învăţământul teologic a fost o componentă importantă în viziunea celui care a condus Biserica Ortodoxă Română după 1948, patriarhul Justinian Marina. Încă din perioada interbelică s-au desfăşurat numeroase discuţii, s-au propus proiecte de reformare a învăţământului teologic sub oblăduirea directă a Bisericii, s-au dat legi care au reglementat această componentă importantă a pregătirii viitorilor sacerdoţi români. Dar niciodată nu s-a putut reglementa într-o viziune unică şi unificatoare la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române. Paradoxal, acest lucru s-a înfăptuit în regimul comunist. Patriarhul Justinian Marina a fost cel care a putut organiza învăţământul teologic sub umbrela exclusivă a Bisericii, cu menirea de a construi oameni care să slujească Bisericii. Dar acest lucru s-a înfăptuit cu mari greutăţi, pricinuite mai ales de factorul politic comunist, care dorea marginalizarea Bisericii într-un spaţiu care să nu mai fie public. Biserica şi-a dorit să-şi creeze propriul sistem de pregătire a viitorilor slujitori, dar la 1948, mai ales, a întâmpinat multe piedici. Odată cu instalarea regimului de "democraţie populară", regimul comunist a imputat Bisericii o serie de comportamente politice, chiar legionare, cu intenţia de a o face să cedeze de la intenţiile de rezolvare a problemelor cu care se confrunta. Biserica a fost acuzată că prin studenţii săi la Teologie face "politică legionară", organele de represiune fiind însărcinate să arate acest lucru prin arestările efectuate în cursul anului 1948, mai apoi în perioada 1958-1959. Biserica a fost acuzată că are profesori de Teologie cu trecut "duşmănos" şi că nu-şi poate continua activitatea cu astfel de elemente, arestate în 1950, apoi în 1958-1959. Prin închiderea a numeroase instituţii de învăţământ în 1948-1949, autorităţile comuniste încercau limitarea drastică a procesului de învăţământ, pentru ca astfel construcţia socialismului să nu fie pusă în pericol. Dar regimul politic nu s-a mulţumit cu astfel de acţiuni, mai ales că mulţi monahi şi monahii frecventau cursurile din institutele de la Bucureşti şi Sibiu şi chiar de la doctorat. Regimul a trecut la un control drastic asupra cursurilor care se ţineau, la stabilirea numărului de locuri la institute şi la doctorat, la întocmirea orarului, a manualelor, a planului de învăţământ, a tematicii de la doctorate, practic autorităţile comuniste dorind să cunoască tot ce mişcă în învăţământul teologic. Însă, de fiecare dată, patriarhul Justinian era cel care limita ingerinţa politicului în spaţiul teologic, motivând că este unul al Bisericii, unde Partidul nu are nici o legitimitate pentru a se amesteca. Astfel, de la catedrele Teologiei româneşti au predat profesori formaţi în perioada interbelică, pe care patriarhul Justinian i-a ţinut aproape şi care la rândul lor au format studenţi şi teologi care au adus prestigiu Ortodoxiei româneşti.