Despre moarte

Cum să uit senzaţia de respingere pe care am avut-o când, la moartea bunicii, m-am aplecat peste sicriu ca să o sărut pe obraz şi când buzele mele, izbindu-se de scoarţa întărită a pielii sale învineţite, am dat înapoi înfricoşat şi deopotrivă scârbit de ceea ce simţisem? Tresărisem îngrozit fiindcă simţisem ceva tare şi inert, rece şi vânăt, care nu se potrivea deloc cu pielea pe care o atinsesem de atâtea ori, a bunicii care mă crescuse. Parcă luasem contact cu un pergament întărit, a cărui asprime de scoarţă tăbăcită mă scuturase de scârbă.

În al doilea rând, răceala obrazului era dublată de acea lipsă de expresie umană ce este caracteristică faciesului unui mort. Bunica nu mai avea mimică, dar avea un chip golit şi mat, de aceeaşi culoare ca cea a lemnului din care era făcut sicriul, şi lipsa fizionomiei, semnul acesta izbitor de perceptibil, era ceva ce nu mai văzusem niciodată. De fapt, nu cred că atât absenţa mimicii mă îngrozise, cât prezenţa sub ochii mei şi sub buzele mele a unui perete compact ce acoperea un cap în care nimic nu mai mişca. Stăteam aplecat peste un perete etanş - pielea obrazului ei inert - prin care nu mai răzbătea nimic şi care făcea corp comun cu ceea ce se afla dedesubt: o masă de carne intrată în putrefacţie şi ţinută într-un echilibru precar de nişte soluţii de îmbălsămare care, deşi îi fuseseră injectate în burtă, în picioare, în braţe şi piept, nu putuseră opri secreţiile fetide ce i se scurgeau din nările îndopate cu vată şi din urechile acoperite cu dopuri. Pleoapele i se retrăseseră înăuntru, marcând pierderea de umoare lichidă a unor globi oculari care, micşorându-şi volumul, se înfundaseră în orbite. Buzele se subţiaseră şi intraseră parcă înăuntru, într-o gură ce nu mai putea fi acoperită de pielea contractată prin pierderile de lichid. Şi astfel, printre buzele întredeschise se vedea proteza dentară încleştată şi neclintită. Niciodată de atunci nu am mai îndrăznit să sărut un mort. De trauma asta mi-am amintit la moartea maică-mii, când am retrăit parţial senzaţia de atunci. Cu marea deosebire că m-am ferit să mă aplec ca s-o sărut. Îmi era groază că aş putea să tresar de scârbă în faţa lui taică-meu, aşa că am preferat s-o ating cu mâna pe frunte şi pe obraji. Era rece, vânătă şi cu o faţă descompusă de articulo mortis. Şi, în plus, spre deosebire de bunica, părea mult mai urâtă, în măsura în care se poate vorbi de hidoşenia feţei unui mort. Era ceva nespus de inestetic pe faţa mamei, şi nu ştiu să spun exact de unde venea această aparenţă, căci nu era la mijloc lipsa expresiei vii şi nici matitatea unei feţe prin care nu mai răzbătea nici o prezenţă de spirit. Era mai curând ceva amorf şi fără contur, ceva care nu mai semăna cu o mască mortuară, ci cu o destrămare completă a tuturor trăsăturilor ce-i alcătuiseră odată mimica. După cele trei zile de priveghi ritualic, aproape că nu o mai recunoşteam în amestecătura aceea de carne lăbărţată, sub o piele ce acoperea un craniu în interiorul căruia nu se mai întâmpla nimic. Acolo nu mai era mama mea, ci ceva pe care trebuie să fac un efort de imaginaţie ca să-l regăsesc vag sub forma fiinţei pe care o ştiusem. Dar ştiu că nu am îndrăznit s-o sărut: îmi era destulă întinderea de devastare ce i se răspândise pe faţă.