Despre monarhie şi Biserică la români

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 31 Octombrie 2011

În vremurile medievale, pretendenţii la tronul Ţării Româneşti sau al Moldovei, după ce se impuneau militar şi primeau acceptul boierilor, se grăbeau să meargă în biserică pentru a fi unşi şi încoronaţi în faţa Sfântului Altar. Era o moştenire din vechiul Bizanţ, practică ce se regăsea la popoarele catolice, apoi protestante. În spaţiul românesc, ultimul domn uns în biserică a fost Alexandru Ioan Cuza. Paradoxal, el a fost ultimul monarh român, cu titlul de principe, care a primit binecuvântarea Bisericii, chiar dacă mai târziu, pe motivul scoaterii de sub închinare a mănăstirilor, a lovit cel mai mult în această instituţie sacră a poporului român. Situaţia s-a schimbat după 1866. Politicienii şcoliţi în atmosfera secularizantă de la Paris au adus domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern, de neam german şi de confesiune catolică. El a fost cel care a întrerupt tradiţia ungerii domnitorilor în biserică, deoarece a refuzat categoric acest act, preferând să se încoroneze în Sala Tronului din Palatul Regal din Bucureşti. A fost străin de simţământul românesc, dar prin politica sa a obţinut independenţa, a aşezat statul român pe calea modernizării şi a oferit o identitate României pe plan internaţional. Succesorul său, Ferdinand, ca german şi catolic, a adoptat aceeaşi atitudine în problema ungerii în Biserică. A acceptat să fie încoronat, nu şi uns, în faţa incintei catedralei care se ridicase tocmai pentru acest măreţ act din istoria poporului român. A urmat Carol al II-lea, botezat ortodox, care a refuzat să fie încoronat, apoi fiul său Mihai, pentru care vremurile poate n-au fost de partea sa. În cazul fiecărui monarh român de după 1866, Biserica a cerut ungerea şi încoronarea în faţa Sfântului Altar. De fiecare dată monarhii români au refuzat, deşi se declarau regi "din mila lui Dumnezeu". Iar refuzul lor a dus la o ruptură între puterea sacră şi puterea seculară. Societatea românească, în mare parte, s-a conformat ca rezultat al secularizării tot mai accentuate de după 1848. Dar Biserica a sperat ca poporul român să împărtăşească bucuria aducerii în faţa Sfântului Altar a capetelor încoronate.