Despre nădejdea în Dumnezeu sau a privi mereu spre viaţa veşnică
Virtuţile sunt pentru suflet ceea ce anticorpii sunt pentru trup: „paznici“ care ne apară în faţa bolii şi care veghează sârguincios asupra sănătăţii noastre. De aceea, în anatomia spirituală, speranţa reprezintă, alături de credinţă şi iubire, una dintre marile puteri ale sufletului. Menirea ei este să ne întărească în focul încercărilor, în aşa fel încât să ne ţină sănătoşi într-un climat al vieţii de multe ori nociv, presărat cu tot felul de netrebnicii, neajunsuri şi catastrofe, şi din cauza căruia am putea foarte uşor să cădem pradă uneia dintre cele mai vătămătoare boli pentru suflet, cu toate nuanţele ei întunecate: neîncredere, resemnare, depresie şi, în forma cea mai acută, disperare.
Speranţa nu ne lasă să abdicăm de la viaţă, chiar dacă, într-o anumită conjunctură a vieţii, prezentul nu arată deloc bine. Prin însăşi natura ei, speranţa este o virtute orientată către viitor, este un mod de a paria mereu pe varianta pozitivă, pe un final fericit, în care lucrurile se vor rezolva. Această virtute are darul de a susţine, a întări şi a echilibra prezentul. A spune, prin urmare, că nu mai există speranţă pentru că prezentul arată rău înseamnă să nu fi cunoscut niciodată acest sentiment.
Speranţa îşi începe drumul acolo unde raţiunea se opreşte. Ea nu este un calcul în urma căruia obţinem un rezultat existenţial pozitiv, nu este nici un demers raţional în urma căruia putem face previziuni pozitive asupra viitorului nostru şi nici o evaluare pragmatică a condiţiilor ce ar putea determina lucrurile să se desfăşoare în favoarea noastră. Dimpotrivă, adevărata nădejde se strecoară în inima omului când nu mai e nimic de făcut, când nu prea mai există argumente pentru ca lucrurile să aibă un final fericit. Să sperăm „împotriva oricărei speranţe“ (Romani 4, 18), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, adică să dăm dovadă de tărie sufletească şi fermitate în credinţa că binele va birui răul, chiar dacă sorţii par potrivnici.
Aşadar, apariţia speranţei nu ar fi posibilă decât pe un fundal existenţial nefavorabil, unde spectrul neîmplinirii planează ameninţător asupra destinelor oamenilor. De aceea, într-o lume paradisiacă, adică o lume perfectă, unde fericirea este o stare existenţială constantă, speranţa nu ar fi necesară. Doar într-o realitate precară, imperfectă, speranţa ar avea un rost. Obiectul speranţei, fie că este vorba de o dorinţă sau o făgăduinţă, nu ţine în totalitate de voinţa sau puterea noastră de înfăptuire. În final nu ne rămâne decât să sperăm că acel ceva spre care năzuim se va împlini într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Speranţa se înfăţişează, aşadar, ca o împletire subtilă între aşteptare şi dorinţă.
În absenţa nădejdii în Hristos nu poate exista bucurie adevărată, ci doar una efemeră şi iluzorie. „Întru nădejde bucuraţi-vă“, spune Sfântul Apostolul Pavel (Rom. 12, 12). Omul care nădăjduieşte în Dumnezeu priveşte lumea cu ochii inimii şi se mişcă într-un mod tainic, cu întreaga sa fiinţă, dincolo de moarte, spre viaţa veşnică. (Eugen Stafie)