Despre o anume întoarcere
În orice civilizație tradițională, plecarea de acasă reprezintă un moment de răscruce, care marchează definitiv maturitatea sau mai exact spus momentul în care începe procesul extrem de complex al maturizării omului. Impulsul acestei plecări este atât de puternic, încât tânărul pleacă, fără să știe ce-l așteaptă, dintr-un spațiu familiar, al afecțiunii și siguranței, într-unul de cele mai multe ori necunoscut, chiar ostil. Însă, în societatea tradițională, tocmai această desprindere din mediul cald al familiei și trecerea prin diverse munci, încercări sau chiar probe constituie temelia pe care se vor așeza viitoarele forțe și virtuți ale omului de a clădi o nouă casă, o nouă familie, o nouă viață.
Pentru cei care socotesc aceste tradiții drept mituri aș dori să le amintesc, spre pildă, doar despre plecarea tânărului în armată, care a fost până de curând în mod unanim recunoscut a fi un astfel de moment marcant al maturizării, care-i oferea acestuia, după întoarcere desigur, statutul de bărbat capabil să întemeieze și să țină o familie cu tot ceea ce presupune aceasta. A se vedea aici și folclorul dedicat acestui moment deosebit de important al vieții.
Mai există însă și un alt fel de plecare și un alt fel de întoarcere, despre care aflăm din Evanghelie, mai precis din parabola „Întoarcerii Fiului risipitor”. Observăm și în istorisirea parabolei același impuls al plecării tânărului de acasă - dintr-o casă în care avea absolut totul! -, însă nu cu scopul îmbunătățirii și al creșterii sale, ci al exercitării libertății și al petrecerii tinerești. Făcând o scurtă paranteză, se cuvine subliniat aici faptul că această libertate a omului, absolut înfricoșătoare, este o libertate care nu poate fi trăită decât în credința creștină. În Creștinism subzistă o libertate necunoscută în alte tradiții religioase, întrucât acelea sunt dominate fie de karma, fie de destin, fie de o lege impersonală. Acolo există doar libertatea supunerii și a resemnării. Prin urmare, libertatea care poate să-l piardă cu totul pe om sau să-l aducă de bună voie, liber și demn în sânul lui Dumnezeu, nu poate fi cunoscută decât în Creștinism, în Ortodoxie mai exact. De aceea, prin exercitarea libertății sale, fiul din parabolă trăiește și el o experiență, chiar o experiență a maturizării, însă nu mulțumită unei îmbunătățiri, unei acumulări așa cum am văzut în cazul întoarcerii acasă din cadrul societății tradiționale, ci datorată conștientizării, de o manieră foarte dureroasă, a lipsei și a deosebirii dintre planul existențial trăit în casa Tatălui și ceea ce trăia el în spațiul înstrăinării. Iar efectul acestei experiențe negative reprezintă impulsul, de această dată, al întoarcerii. Urmează schimbarea, recunoașterea sărăciei sale pe toate planurile și primirea iubitoare a Tatălui, precum și celelalte fapte pe care le știm cu toții.
Sensul parabolei noastre nu este unul legat de o întoarcere obișnuită, așadar la o casă din același plan omenesc creat. Dar unde ne cheamă parabola să ne întoarcem dacă nu acasă? Putem intui acest loc și din Condacul de la Utrenia Duminicii „Fiului risipitor”, în care imnograful scrie: „De la părintească slava Ta depărtându-mă neînțelepțește,/ întru răutăți am risipit bogăția ce mi-ai dat/…/ Primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc!”. Astfel, timpul care urmează până la praznicul Învierii stă sub semnul acestei întoarceri acasă, dimpreună cu toate implicațiile ei sufletești transformatoare. Dar judecând lucrurile din perspectiva unei înțelegeri mai adânci, se poate spune și că tot restul vieții noastre e chemat să se desfășoare în perspectiva întoarcerii la acea stare slăvită și cerească din care odinioară am căzut.
Contemporaneitatea, ca în multe alte situații, se prezintă și în cazul momentelor existențiale cruciale ale plecării și întoarcerii destul de fade. De aceea, poate că cea mai des întâlnită experiență a societății moderne este tragismul. Există și astăzi o plecare de-acasă a tinerilor noștri, care și ea e destul de complexă și cu nebănuite implicații în formarea personalității lor. Aș sublinia aici doar plecarea la distracții și plecarea în străinătate. Însă aceștia au uitat să se întoarcă acasă, nu neapărat îmbogățiți cu experiența maturizării, ci pur și simplu ca un gest de revenire la propria matrice, sub acel unghi cosmic în care nu întâmplător s-au născut. Există doar o întoarcere obosită exclusiv pentru a se odihni trupește sau pentru o scurtă vizită melancolică. Astfel, casa dispare treptat din matricea valorilor semnificative, însă astfel ea dispare și ca simbol al adevăratei case a omului, care se numește Împărăția lui Dumnezeu.