Despre pătimirile „fără de voie“

Experienţa vieţii omeneşti, în general, demonstrează realitatea şi universalitatea durerii, a bolii şi suferinţei, a necazurilor, încercărilor şi pătimirilor umane. Nu există om care, în viaţa prezentă, să nu fi gustat mai mult sau mai puţin din cupa aceasta amară a încercărilor, să se poată lăuda că a cunoscut, de la naştere şi până la moarte, doar bucurii şi împliniri, după cum, tot aşa, nu există fiinţă umană care să nu fi cunoscut, în viaţa aceasta, decât necazuri, suferinţe şi dureri. Pe undeva, în viaţă, ele se împletesc. Ceea ce trebuie să facă omul, atât în situaţia celor dintâi - bucuriile -, cât şi în cazul suferinţelor, este să le exploateze pozitiv, să le lege de scopul esenţial al vieţii sale - mântuirea. Bucuriile - să caute să le permanentizeze, curăţindu-le de tot ceea ce poate fi păcătos şi pătimaş; necazurile - să le depăşească printr-o conduită pozitivă, care să nu îi paralizeze voinţa ori să îi întunece existenţa, ci să îl ajute să privească dincolo de ele şi chiar dincolo de viaţa aceasta, la fericirea viitoare şi veşnică.

Bucuria şi necazul, durerea şi alinarea, suferinţa şi mângâierea sunt constante, ba chiar dominante ale vieţii acesteia. Creştinismul şi creştinul adevărat nu le caută şi nu le doreşte în ele însele, pentru că niciodată nu este convins asupra puterilor şi conduitei sale în faţa lor, dar, odată instalate, trebuie căutat să le valorifice şi să le fructifice, să facă "filosofia vieţii" şi a "bolii", cum spun Sfinţii Părinţi, adică să caute să afle din ce cauză au venit acestea asupra sa, de ce în chiar acel moment al vieţii sale, uneori dintre cele mai fericite, ce vor ele să-i spună sau să-i vestească şi care trebuie să fie conduita sa, pentru a le elimina sau limita puterea, iar când acest lucru nu mai este posibil, cum poate să desprindă, chiar şi din cele mai nefericite şi dificile momente, evenimente sau stări ale vieţii sale, concluzii potrivite, care să îl ajute să le înfrunte şi să meargă mai departe, frământându-se tot mai puţin, măcar din punct de vedere duhovnicesc, dar folosindu-se de ele cât mai mult cu putinţă. Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe consideră, unanim, că durerea, suferinţa, boala şi moartea, precum şi întreaga lor gamă de forme şi manifestări, sunt urmări ale păcatului primordial sau strămoşesc, ale voinţei libere a omului, cu care Dumnezeu l-a înzestrat creatural, dar căreia acesta i-a dat un uz greşit, sunt efecte ale proastei alegeri iniţiale.În rai, până în momentul căderii în păcat, primii oameni nu au cunoscut suferinţa, boala şi durerea. Starea în care se aflau ei era una de relativă desăvârşire, pe care puteau să o transforme, prin exerciţiul bun al libertăţii, în deplina asemănare cu Părintele lor Ceresc. Ei trăiau fericirea comuniunii cu Dumnezeu şi armonia deplină cu întreaga creaţie, care le slujea întru toate. Având originea ultimă în păcatul strămoşesc, amplificat de păcatele personale, pătimirile "fără de voie" sunt semne ale iubirii milostive a Părintelui Ceresc, dovezi ale atotînţelepciunii Sale, a dorinţei de răscumpărare a neamului omenesc din păcat şi de mântuire a omului. "Întâmplările dureroase" sau necazurile ce vin asupra omului, arată Sfântul Marcu Ascetul, "sunt roadele păcatelor proprii", "făcute mai-înainte". Răspunzând la întrebarea de unde vin boala şi suferinţele trupeşti, Sfântul Vasile cel Mare învaţă că "nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creatură a lui Dumnezeu. Nu! Fiinţele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor şi au fost aduse la viaţă având desăvârşite toate mădularele; se îmbolnăvesc când îşi pierd starea naturală de vieţuire; îşi pierd sănătatea sau prin o vieţuire rea sau din o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăutăţeşte când se îndepărtează de starea lui naturală". Situaţiile limită, împrejurările dificile din viaţă, încercările, necazurile, suferinţele şi bolile prezente nu sunt semne ale abandonului sau uitării din partea lui Dumnezeu, ci ale Proniei şi milei Sale. Sfântul Marcu Ascetul consideră că fiecare dintre noi suntem tentaţi să dăm interpretări subiective evenimentelor, prin prisma gândirii noastre şi în favoarea noastră, însă "numai Dumnezeu ştie cum i se potriveşte fiecăruia ceea ce îi vine", înţelepciunea sau iconomia lui Dumnezeu fiind mai folositoare decât priceperea noastră. În toate aceste încercări şi suferinţe, "se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice". Durerile şi suferinţele constituie o probă dificilă, un examen moral pe care trebuie să îl depăşească omul. Cuviosul Paisie Aghioritul considera că prin intermediul acestora, creştinul dă "examene la răbdarea în dureri". Prin conduita sa în necazuri şi suferinţă, omul demonstrează ataşarea lui faţă de lumea prezentă şi de plăcerile ei iluzorii şi efemere sau, dimpotrivă, dragostea sa faţă de Dumnezeu, nădejdea în bucuriile viitoare şi în răsplata veşnică. Proba "feluritelor necazuri", spune Simeon Metafrastul, e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor, ca să se arate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul.