Despre patriotismul sau eşecul „rămânerii acasă“: „Ceva bun de la viaţă“

Ultimul film al lui Dan Piţa, "Ceva bun de la viaţă", produs de MediaPro Pictures în 2011 după un scenariu de Răsvan Popescu, are dezavantajul că apare... prea târziu. Filmul continuă tema mai veche a scriitorului, de radiografiere a universului minerilor, dezvoltată în volumul de povestiri "Subomul" şi ulterior în romanul "Prea târziu" (să ne amintim tulburătoarea ecranizare a lui Lucian Pintilie din 1996). Dar cheia de lectură se schimbă: de la realismul disperat al peisajului minier, văzut ca topos post-apocaliptic al dezintegrării umane totale, rezo-nând foarte bine cu disperarea de sfârşit de lume din primii ani ai tranziţiei (cheie potrivită-mănuşă lui Pintilie), la un realism "umanist", compasiv şi nuanţat, în care omul nu mai este privit ca o insectă kafkiană, ci ca o fiinţă capabilă de a înfrunta cu nobleţe ostilitatea mediului. Opţiunea pentru un regizor de factura lui Dan Piţa era, în acest caz, firească şi reciproc avantajoasă.

Depăşirea abordării contondent-existenţialiste din "Prea târziu", în favoarea uneia mai empatice şi umane, capabile de speranţă, am apreciat-o la Răsvan Popescu ca pe un semn de "maturizare", ca o evoluţie a perspectivei de lectură a realităţii şi a umanului. Dar tocmai această evoluţie, această rafinare a privirii şi şlefuire a nuanţelor, inadecvată la juvenilismul culturii urbane şi al main-stream-ului cinematografic al momentului, a devenit principala sursă a slabei receptări a peliculei. Tânărul spectator de cinema românesc, cu gustul pre-format de o serie de filme recente, nu are răbdarea urmăririi semitonurilor psihologice, confundându-le cu semitonuri evenimenţiale. Nici titlul filmului nu este dintre cele mai originale şi inspirate. Poate că şi ultimele fiascouri, repetate, ale lui Dan Piţa ("Omul zilei", "Femeia visurilor"...) au creat un reflex pavlovian de refuz al filmului în rândul multor jurnalişti, critici, portaluri de cinema, iar distribuitorul nu a mai avut curajul să ofere peliculei o promovare susţinută, ca şi cea de care au parte unele subproduse recente ale ecranului. Filmul lui Dan Piţa impresionează prin acuitatea observaţiei realiste, prin creionarea atentă a personajelor principale (a căror relaţie cu mediul nu putea fi descrisă decât de un bun cunoscător al habitatului minier, ca Răsvan Popescu), ca şi prin autenticitatea situaţiilor de viaţă concrete (compromiterea unei greve, încropirea unei afaceri oneroase de plasament în străinătate, relaţia dintre magnaţii locali şi lumpen-proletarii dornici de afirmare cu orice preţ, o încercare eşuată de contrabandă de droguri şi trecere frauduloasă a frontierei, prieteniile şi iubirile dintre personaje), situaţii care riscau să cadă în schematism şi clişeu (ca în alte filme "de actualitate" ale lui Piţa). Toate acestea capătă vibraţie atât datorită jocului bine condus al actorilor (mulţi dintre ei, debutanţi), cât şi datorită imaginii, realiste şi poetice totodată, semnate de Dan Alexandru, care surprinde nuanţe nebănuite ale chipurilor în clarobscurul mediului subteran, scufundându-se parcă, împreună cu ele - la fel ca şi în "Prea târziu" (imaginea: Călin Ghibu) - spre vintrele insondabile ale infernului. Dar tocmai realismul îi este imputat filmului de către unii cronicari. În timp ce Andrei Gorzo în "Dilema Veche" acuză filmul de inconsistenţă ("realismul filmului e extrem de inconsistent"), într-un demers de demolare totală a peliculei (care ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât "un dezastru"), Dana Duma, în cea mai echilibrată şi obiectivă cronică a filmulului, apreciază "răbdarea de a investiga un mediu social nemaiîntâlnită în cinematograful românesc al ultimilor ani", adică tocmai realismul peliculei, şi consideră "convingător" demersul regizoral (revista "Clipa"). Există realisme şi realisme. Aprecierea autenticităţii lor depinde în anumită măsură de privitor, fie el şi avizat, de reflexele, fixismele şi sensibilităţile sale, ba chiar putem spune că îl defineşte. Filmul are şi clişeele, tributare manierismelor lui Dan Piţa - bachanala rubensiană şi lăutarii kusturicieni, răsăriţi ca din pământ printre mineri -, inserturi gratuite şi inutile, "simbolice" în sensul nociv al cuvântului. Din fericire, rămân în plan secund şi nu reuşesc să deturneze pelicula în ansamblu. Trebuie sesizat şi discursul "evlavios", desfăşurat într-o suită de replici ale cuplului protagonist, inserate parcă dintr-odată, cam nefiresc, în ultima parte a filmului şi menite, probabil, să susţină finalul dulce-amar al "rămânerii în patrie" - deziluzie a visului emigrării, dar confirmare a unei prietenii netrădate, mai valoroase ca "visul american", cum sugerează ultima secvenţă, cea mai emoţionantă a filmului. Al cărei mesaj umanist se degajă, cald şi vibrant, tocmai acum, fără să fi avut nevoie de aportul de tuşeuri "ortodoxiste" ori de clişee "simbolice".