Despre plâns, cu bucurie

Mai mult ca niciodată parcă, plânsul a devenit o stare de fapt obişnuită, uneori banală în contemporaneitatea din ce în ce mai tristă, în mijlocul semenilor obişnuiţi de ceva vreme încoace să vadă exclusiv partea goală a celebrului pahar din definiţia optimismului şi, în acelaşi timp, a pesimismului. Indiferent de poziţia ocupată pe scara ori mai bine zis scala societăţii actuale, mai presus de pregătirea profesională, educaţie, ca să nu mai vorbim de vârstă, astăzi oamenii plâng. De bucurie sau de greutăţi. Fie că acest act al plânsului se petrece în direct, în prime-time la o televiziune cu mare audienţă ori în paginile unei cărţi, în rubrica unui articol de ziar sau pe stradă, în tramvai ori înaintea unei vitrine pline cu jucării, fie că el este convertit în lacrimi sau în orice altă atitudine, acesta dezvăluie, dovedeşte şi, totodată, trezeşte trăiri, sentimente, atitudini, răspunsuri sau, după caz, întrebări. Atât din partea celor ce plâng, cât şi venite dinspre cei ce ascultă plânsul altora şi câteodată deplâng. Onestitatea plânsului şi, respectiv, a împărtăşirii fericirii sau nefericirii celuilalt rămâne, deocamdată, în multe cazuri discutabilă.

Desigur că există un plâns al bucuriei, al fericirii şi altul al neajunsurilor, al nefericirii, al tristeţii. Primul îl întâlnim din ce în ce mai des la televizor, departe însă de sensibilitatea care să îi dea naştere şi să îl dinamizeze, înscriindu-se, de fapt, şi fiind în realitate doar un punct al scenariului întregii seri. Plânsul de bucurie căzut în desuetudinea unui desfăşurător de emisiune, plânsul aducător de rating şi mai puţin dăruitor de sensibilitate, plânsul comandat şi evident, pentru că trăim într-o lume a lui ce îmi dai dacă fac cutare lucru, remunerat. De partea cealaltă, plânsul ca traducere în atitudine a unei stări nefericite este mai prezent în peisajul actualităţii, oricum de coloratură gri. Fără să fie şi el cruţat de „valorificarea“ mediatică de tip reality show şi dincolo de vanitatea omenească ce încearcă să epateze chiar şi prin slăbiciuni, plânsul trist este o realitate amară mai des întâlnită. Însă un lucru este cert: astăzi se impune o căutare mai atentă, mai profundă, poate mai curajoasă pentru a redescoperi onestitatea plânsului, fie de tristeţe, fie de bucurie. Cât de mult plângem în zilele noastre pentru a-i sensibiliza pe cei din jur, fie ei părinţi, soţi, prieteni sau apropiaţi şi cât de demni suntem în acest demers - aceasta este o problemă cu rezolvare deschisă şi încă nedecisă. Căci nu doar fericirea şi accesele de bucurie pot deveni la un moment dat deşănţate, ci şi plânsul poate friza ridicolul, şi o face de multe ori, cu uşurinţă. Demnitatea plânsului presupune o normalitate, o aşezare firească în noi înşine şi nu o forţare proprie de a ne îndreptăţi cumva, chiar şi printr-un semn de superioară sensibilitate. În măsura în care plânsul nu mă surprinde în totalitate, cu limitele, neputinţele, dar şi perspectivele mele, acesta capătă o puternică notă a înstrăinării. Ipocrizia plânsului face ca tocmai printr-un act eminamente recuperator să mă rătăcesc şi mai mult de mine însumi. Săptămâna a cincea a Postului Mare ne propune şi ne oferă, ca de altfel întreaga perioadă dinaintea sărbătorii Învierii Domnului Iisus Hristos, un altfel de plâns, acela al propriilor păcate. În acest mod, depăşim starea inerţiei şi a blocării noastre în suferinţă, recunoscând că aceasta ni se datorează în totalitate. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca arată cât se poate de sugestiv că plânsul nu este cu nimic folositor, dacă lui nu îi urmează şi deplângerea propriei iniţiative rele în atingerea acestei situaţii. Siloamul lacrimilor mele spală luminile sufletului de lutul patimilor şi înlesneşte vederea lui Dumnezeu, Lumina cea mai înainte de veci (C5, t21), desigur, avându-L pe Hristos singurul liman şi unica nădejde de milostivire adevărată, neexagerată şi folositoare, căci unde Dumnezeu voieşte, se biruieşte rânduiala firii. În Biserică, plânsul este dovada vieţii, după mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog: Precum plânsul nou-născutului la ieşirea din pântecele mamei sale arată că este viu - căci dacă nu plânge se spune că nu e viu -, tot astfel, viu duhovniceşte este cel ce plânge atunci când renaşte duhovniceşte. Şi tot în Biserică, plânsul pentru păcate converteşte paradoxal nefericirea în fericire, de aceea pocăinţa o numeşte Sfântul Ioan Scărarul plânsul bucuriei, iar Canonul cel mare a fost caracterizat de Olivier Clément drept Cântec al lacrimilor, arătându-se puterea extraordinară a Bisericii dreptmăritoare de a vorbi despre plâns, cu bucurie.