Despre prietenie
Se spune că „Sângele apă nu se face”, în sensul că o relație de rudenie supraviețuiește cu bine oricăror încercări, inclusiv depărtarea fizică pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă. Când se reîntâlnesc ori reiau legătura, frate cu frate, părinte cu copil și chiar nepot cu mătușă ori verișor cu verișor, relația lor e la fel de tare ca în cazul în care n-ar fi fost nici o clipă despărțiți și nu s-ar fi certat niciodată - ceea ce, în mod realist, se întâmplă destul de rar.
Este în cea mai mare parte adevărat. Nu există doar instinct matern, filial ori instinctul de supraviețuire, ci și instinctul relațiilor de sânge, ca și acela al afinităților de credință, de apartenență la același neam ori de comunitate. În cea mai mare parte a timpului, nici nu le conștientizăm, dar ele există și funcționează, mai ales în momentele dificile ale vieților noastre.
Există, din păcate, și contraexemple. Experiența personală, directă și indirectă, dar mai ales mass-media contemporană ne oferă, uneori cu asupra de măsură, cazuri de părinți iresponsabili ori de copii nerecunoscători, eufemistic vorbind. Este trist, uneori chiar înspăimântător, dar nu trebuie să ne lăsăm amăgiți: sunt doar excepții care confirmă regula. Covârșitoarea majoritate a părinților își iubesc și își sprijină copiii, după cum covârșitoarea majoritate a acestora din urmă își iubesc și își respectă părinții - chiar dacă uneori simt impulsul de-a afișa o frondă specifică, în special adolescenței. „Dacă toate-acestea fi-vor învățate/ Restul o să vină de la sine-apoi/ Și-or să se-mplinească visurile toate/ Ce le-ați pus într-înșii, mame scumpe, voi”, ne asigura cu aproape un secol în urmă Nicolae Labiș.
Aproape la fel de importante sunt legăturile de prietenie. Ele se consolidează mai ales în copilărie și nu de puține ori durează toată viața, dar există și suficiente cazuri de prietenii legate și cimentate la maturitate ori chiar la senectute. E greu de crezut că ar fi o simplă întâmplare că Ion Creangă a plecat la Domnul la șase luni după Mihai Eminescu, de care îl lega o profundă prietenie.
Ce înseamnă un prieten adevărat? Prima dimensiune o descrie alt poet, George Coșbuc: „Eu de-am avut un singur ban/ L-am împărțit cu tine/ Și tu cu gura foc prindeai/ Să-mi dai ajutorare”. Prietenul este, așadar, cel care nu pregetă niciodată să te ajute, inclusiv în situații mai puțin dramatice decât cele din „Rugămintea din urmă”. La un prieten poți apela oricând și la orice oră și, firește, dacă nu poate să te ajute, o să ți-o spună deschis și tu vei înțelege.
Acest „deschis” este cheia celei de-a doua dimensiuni: un prieten îți va spune întotdeauna adevărul! Dacă ai greșit, îți va spune că ai greșit, chiar dacă nu i-ai cerut părerea! Nu brutal, ci cu grijă, atunci când subiectul e delicat sau dureros: un prieten doctor nu-ți va ascunde un eventual diagnostic sever, dar ți-l va spune cu menajamente și însoțit de sfaturi privitoare la ce ai de făcut.
Dacă în relațiile diplomatice, oficiale, ierarhice sau cele cu persoane care nu-ți sunt prieteni e normal să uzezi de formulări atente ale lucrurilor pe care le ai de spus și chiar să renunți să spui unele dintre ele, între prieteni nu trebuie să existe cenzură sau autocenzură!
Altfel, sigur, în afară de prietenie există și amiciție: oameni cu care îți face plăcere să bei o bere, dar nu le-ai povesti problemele tale intime și lucrurile care te frământă. E în regulă, dar nu e cu adevărat prietenie.