Despre sensul originar al cosmosului

Creată de Dumnezeu, lumea dispune, prin voinţa lui Dumnezeu, de o realitate proprie. În acelaşi timp ea reflectă Înţelepciunea divină, frumuseţea şi adevărul divin. "Cuvântul aşază temelia, spune Sfântul Irineu, iar Duhul face ca aceste felurite puteri să tindă spre plinătatea şi frumuseţea lor." Harul necreat, slava atotprezentă a lui Dumnezeu, energia Sa sunt rădăcina însăşi a lucrurilor. "Căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor poţi cunoaşte pe cel ce le-a zidit", căci "El Însuşi este începătorul frumuseţii". Legământul încheiat cu Noe, legământ cosmic al cărui semn este curcubeul se înnoieşte neîncetat. Astfel, lumea nu este un obiect neutru. Ea încorporează cuvântul lăuntric al artistului. Lucrurile poartă pecetea Înţelepciunii. Cuvintele lui Dumnezeu îl cheamă pe om să se angajeze în dialog cu El. Însăşi frumuseţea creaţiei este un dar al lui Dumnezeu, extazul său către noi, o relaţie oferită. Trebuie deci să privim natura cu respect, cu teama respectuoasă cu care privim o creaţie artistică în care se imprimă geniul unei persoane. Aceasta este sursa adevăratei cunoaşteri. În rânduiala şi ritmurile lui, pământul este semnul şi sacramentul lui Dumnezeu. Fiecare lucru îşi are locul său unic în imensa simfonie a creaţiei. Când devenim mai sensibili la lumea lui Dumnezeu din jurul nostru, devenim mai conştienţi şi de lumea lui Dumnezeu din noi. A vedea cu adevărat un lucru înseamnă a descoperi neobişnuitul în obişnuit. (Olivier Clément, Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate)