Despre trezvie

Lucrul pe care Biserica ne îndeamnă să nu-l scăpăm nicicând din vedere în dobândirea mântuirii este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc cu un cuvânt simplu trezvie. Cine se află în această stare nu poate fi furat de gânduri străine, ştie întotdeauna ce se întâmplă cu el, deţine controlul cum se spune.

Termenul trezvie nu reprezintă un sens nedefinit, cu o lucrare, poate cea mai importantă a vieţii noastre duhovniceşti. După cum, dacă ne oprim să mai respirăm, aerul încetează să mai intre înlăuntrul nostru, iar sfârşitul va veni inevitabil, tot aşa, dacă ne va lipsi trezvia, fie şi pentru scurt timp, există riscul ca Duhul Sfânt să fie alungat de la noi.

Iar cine nu are pe Duhul Sfânt se află într-o atmosferă sufocantă, fără bucurie, fără tihnă şi pace, fără siguranţă în viaţa noastră. Trezvia ne dă putinţa să-L avem pe Dumnezeu în viaţa noastră.

Acest cuvânt e traducerea românească a grecescului , şi provine de la verbul , care înseamnă „urmăresc cu atenţie“, „priveghez“, „nu dorm“. Deşi înţelesul originar al verbului este „nu beau vin“, înfrânarea mea are în vedere şi un alt fapt: acela al observării veghetoare a cuiva. Cu alte cuvinte, sunt atent la cineva şi particip la mişcările lui ca să fiu înştiinţat în toată clipa de acţiunile lui. Trezvia nu este în fond decât o priveghere neîncetată. Ea ne aşază înaintea lui Dumnezeu, ne face părtaşi Duhului, pricinuitorul existenţei noastre. (Adaptare după un fragment din Tâlcuiri la Filocalie. Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie, vol. 3, arhim. Emilianos Simonopetritul)