Despre un alt chip al copilăriei

Crăciunul este sărbătoarea în care cinstim Naşterea Pruncului Iisus în ieslea din Betleem. Mesia Cel prezis de proroci se naşte recapitulând întreaga condiţie umană, de la leagăn până la mormânt. Dintotdeauna, copiii sunt cei asupra cărora s-a îndreptat întreaga grijă a noastră. Unul dintre cei care se ocupă de sănătatea copiilor noştri este şi prof. dr. Dan Mircea Enescu, directorul Spitalului de copii „Grigore Alexandrescu“ din Capitală. „În clipa în care vezi cum un copilaş îşi întinde mâna spre tine şi începe să râdă, îţi dai seama pentru ce eşti aici“, ne-a mărturisit acesta în cadrul interviului acordat ziarului nostru.

 

Un medic de copii are o responsabilitate şi o implicare mult mai mari. Cum îi abordaţi pe copii? Care este diferenţa între raportarea medicului la copii şi la adulţi?

 

Pentru noi este o binecuvântare faptul că Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea de a ne îngriji de sănătatea, de viaţa, de sufletul copiilor. Spitalul acesta este un lăcaş şi pentru vindecarea trupească, şi pentru vindecarea sufletească. Nu se poate face una separat de cealaltă. Este şi un schimb permanent între speranţa lor, încrederea lor, energia lor şi iubirea noastră, cu expertiza noastră, cu ceea ce putem să le facem ca să se întoarcă cât mai repede la jucăriile lor, lucrul cel mai important pentru ei. Am avut momente chiar delicate, i-am promis unui copil că săptămâna următoare o să joace fotbal, avea un traumatism la picior şi eram sigur că o să se vindece. Însă s-a întâmplat o complicaţie şi nu s-a putut. Săptămâna următoare, când m-am dus la vizită, erau în salon numai copii mari, adică peste 6 ani. Când am intrat, le-a spus celorlalţi: „Băi băieţi, ăsta este un mincinos, nu-l băgaţi în seamă!“. M-am simţit ultimul om. Nu am mai intrat acolo, i-am luat pe fiecare în parte. Mi-a rămas în cap că mai mult decât cu oricine trebuie să ai grijă când vorbeşti cu copiii şi să-ţi iei toate măsurile. Un adult te înţelege, dar un copil deloc. Îşi face nişte planuri şi în clipa în care i le strici îţi pierzi credibilitatea. Acesta este lucrul cel mai groaznic. Când un copil nu mai are încredere în tine, ţi-ai pierdut toată forţa. Acesta este lucrul pe care încercăm aici să-l facem în permanenţă, să le câştigăm încrederea.

 

Cât de importantă este relaţia copil-părinte în spital şi, după externare, acasă?

 

Părinţii trebuie să înţeleagă ce i se întâmplă copilului. Trebuie să ştie că sunt parte din tratament, iar ceea ce facem noi nu înseamnă decât o bucăţică pentru copil. Noi repunem segmentele, repunem bucăţile acolo unde ar trebui, dar întăritul şi rămasul acolo şi buna funcţionare nu o fac decât părinţii, pentru că ei sunt cei care tratează copilul după ce pleacă de la noi. Au o mare responsabilitate, ei trebuie să înţeleagă lucrul acesta chiar din perioada internării. În afara faptului că îi iubesc cel mai mult, ei trebuie să-şi manifeste dorinţa ca noi să le dăm ştiinţa cu care ei pot să vindece copilul.

 

Şi cred că în primul rând prin dragoste şi purtare de grijă…

 

Da. Spre exemplu, noi îi învăţăm să facă cu ei exerciţiile de kinetoterapie, pentru că nu pot merge de fiecare dată la un specialist. Nu mai vorbesc de pansamentele pentru arsuri. Există un sistem destul de complicat pe care noi îl explicăm în trepte, în perioada internării, după care îi chemăm din săptămână în săptămână să vedem cum merge, pentru că este ceva totuşi destul de greu. Părinţii trebuie să aibă dedicaţie, dar şi ştiinţa respectivă. Eu mereu le spun că practic este vorba de un sport de performanţă, în care trebuie să se concentreze pe copiii lor, atribuind multe ore pe zi pentru tratament.

 

Deci părintele este şi antrenor, şi medic, şi terapeut, şi fizioterapeut, şi asistent…

 

Foarte bine aţi observat. Când copilul se externează de aici nu este, ca la alte specialităţi, o clipă de fericire, ne îmbrăţişăm şi pleacă acasă, ci este un moment grav, pentru că el nu mai are suportul a 100 de persoane, este adevărat, merge în casa lui, dar totul se restrânge practic la familia lui şi poate chiar doar la mama lui. Aceasta, dacă are şansa, este cu el acasă şi îl iubeşte atât de mult încât să-i suplinească toate acele manevre care se fac în spital.

 

Noi trăim aici într-o mare armonie cu copiii şi cu familiile lor. De când un copil intră în acest spital devenim parte din familia lui. Iar după ce ies, vin din timp în timp să se sfătuiască cu noi, fie părinţii, fie chiar ei din clipa în care devin adolescenţi. Ne cer sfatul dacă sănătatea le permite să urmeze cariera pe care şi-o doresc şi tu trebuie să le spui să încerce altceva pentru că lucrul acesta nu se poate face. Legătura trebuie să fie directă, adevărată, sinceră şi plină de dragoste. Gândesc că sunt un profitor, profit de energia copiilor cu care intru în legătură, pentru că te ţin tânăr şi îţi dau acea încredere în tine şi determinarea de a face ceva.

 

Uneori, adultul se uită cu o anumită îndoială, dar pentru copil eşti omul care trebuie să îl facă să se întoarcă acasă. Poate eşti obosit sau nu ai determinarea necesară, dar în clipa în care vezi cum un copilaş îşi întinde mâna spre tine şi începe să râdă, îţi dai seama pentru ce eşti aici. Practic, nu mai are nici o importanţă. Totul este uşor de atunci încolo. O meserie nu se poate face decât din suflet. De obicei eu nici nu sunt îmbrăcat în halat, ci stau îmbrăcat normal pentru ca ei să mă vadă ca un om normal, ca oricare dintre cei din jurul lui.

 

Chiar am şi spus că în clipa când copiii n-o să mai întindă mâna şi n-o să mai râdă înseamnă că nu mai trebuie să fac asta. Esenţa lucrului pe care îl facem este dragostea. Numai din dragoste poţi să faci asta. Să ştiţi că simt copiii şi părinţii că facem din tot sufletul. Chiar este o meserie care nu poate fi făcută decât din tot sufletul.

 

De asemenea doctori are nevoie sistemul românesc de sănătate! Ce stă în spatele acestei neîncetate dăruiri?

 

Pentru mine cel mai important lucru în existenţa mea este legătura cu Dumnezeu, pentru că El m-a călăuzit, mi-a îndrumat paşii. În clipele mele grele, El m-a ajutat să merg mai departe. Şi ştiţi ce a făcut? A lucrat cu lucruri omeneşti. Şi-a dat seama, bietul om este, poate, bine intenţionat, dar el are nevoie de lucruri pământeşti. Şi anume, mi-a trimis o diplomă în care cineva mă recunoştea. Să ştiţi că diplomele acestea de pe pereţii biroului meu au apărut nu ca să mă mândresc, ci în momentele grele, când murea câte un copil ori ieşeam din sala de operaţii fără nici o speranţă. Şi văzând diplomele spuneam că uite, nu sunt chiar aşa, dacă oamenii aceştia au văzut ceva la mine şi mi-au dat aceste diplome înseamnă că am o valoare, că însemn ceva, pentru că mă simţeam ultimul om, un om care nu şi-a îndeplinit misiunea, care n-a reuşit să facă nimic. Este pentru mine ceva material care mă ridică şi îmi dă posibilitatea să continui.

 

Relaţia mea cu Dumnezeu este ca un meci de tenis în care vreau ca toate mingile să fie în centrul terenului. O minge în afară deja este un lucru delicat. Credinţa îţi dă şi putere. Este un dialog în permanenţă, simţi cum te poartă. Spre exemplu nu fac nimic special, dar cresc clădiri în spitalul acesta. După 128 de ani - de pe vremea lui Carol Davila -, spitalul acesta se face cu totul nou. N-am eu forţa aceasta, eu sunt un biet om. În schimb, să crească clădire după clădire este numai hotărârea şi voia lui Dumnezeu. Din motivul acesta şi stau aici. Eu sunt chirurg plastician, aş putea foarte bine să mă duc la un spital sau clinică privată, pe bani mulţi. Dar când îţi dă Dumnezeu, nu-L poţi sfida. Ştiţi foarte bine că simţi când te poartă, şi simţi când nu te poartă, simţi când faci nişte lucruri care nu sunt pe placul Lui, or, în clipa când Îl ai de partea ta, nu-L sfidezi, nu faci după mintea ta. Una este să fac cinci copii bine la un privat şi să iau un morman de bani, şi alta este să fac nişte clădiri care o să mai dureze 150 de ani. Aceasta este o investiţie, este ceva care durează în timp, pentru mii şi zeci de mii de copii.

 

Între prima inspirare şi ultima expirare este obligatoriu să te îmbunătăţeşti şi să-I dai înapoi lui Dumnezeu darul spunându-I: „Doamne, în viaţa mea, care pentru Tine înseamnă o clipită, am obţinut atâta. Ţi-o dau înapoi sub forma aceasta“.

 

Se spune că doctorul simte că nu mâna lui are bisturiul, ci Dumnezeu…

 

Eu nu intru în sala de operaţii fără să mă rog. Făcând lucrul acesta cu credinţă îţi ies nişte lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Au fost copii pe care toţi îi dădeau morţi, dar au trăit. Eu niciodată nu pot să consider că un copil este mort. Mă întreabă asistenta dacă să îi pună lumânarea şi să-i oprească oxigenul. Niciodată nu am putut să-i spun asta. Ştiam că sunt foarte credincioase şi am lăsat la experienţa lor când va fi acel moment.

 

La început mureau 80-100 de copii pe an, apoi am ajuns la 0 şi am reuşit să ne păstrăm la acest nivel. Avem o echipă bună, dar şi Clinica de chirurgie plastică şi arsuri este după normele europene. Noi simţim că facem lucrarea Domnului. Însă permanent stau şi mă gândesc, pot să mai scap un milion de copii, dar nu ştiu dacă mi-am spălat păcatele.

 

Cum sunt copiii în faţa suferinţei, în faţa morţii?

 

Un copil de 4-5 ani, care este în stare gravă, se maturizează la nivel de zile. În fiecare zi este un alt copil. Ajunge să te întrebe după câteva zile: „Trăiesc sau mor?“ După ce scapă sunt mult mai maturi decât ceilalţi. Sunt copii care au văzut moartea, să spun aşa. L-au văzut şi pe Domnul. Sunt sigur. De ce? Pentru că vezi că sunt transformaţi, au un comportament mult mai matur. Acum, cu reţelele acestea de socializare pe internet, îmi văd copiii cum cresc. Să vedeţi cu câtă fericire şi împlinire şi îndreptăţire vorbesc şi se integrează în societate! Pentru noi asta este esenţial. Devenim parte din familiile lor şi trebuie să-i ajutăm în momentele grele. Toate etapele grele prin care trece un copil normal, aceşti copii le trec şi mai greu.

 

Vorbeam de maturitate; toată vara, un copil la 5-6 ani a bătut-o la cap pe mama lui să îl aducă la spital şi să-mi bată mie obrazul: „Uite, bă, Dane, ce mână mi-ai făcut! Nu pot să apuc nimic cu ea!“. Bineînţeles că l-am internat şi l-am tratat. Acestea sunt relaţiile. Ei ştiu, simt. Sunt unii copii pe care i-am tratat în urmă cu 20 de ani şi te trezeşti uneori cu ei pe aici, trântesc uşa şi spun: „Am venit!“ Ştiu că sunt ca la ei acasă.

 

Deja vă percep ca pe un prieten…

 

Nu deja, ci dintotdeauna, chiar de la început. Eu le spun mereu că dacă Dumnezeu le-a dat la toţi o viaţă, lor le-a dat două. Adică să poată să scape cu 80% arsuri pe corp, ceea ce este un lucru aproape imposibil, înseamnă că Dumnezeu are cu ei planuri serioase şi trebuie să le împlinească ca atare. Nu puţini au fost cei care au venit apoi cu familia aici ca să mi-o prezinte: „Am îndeplinit ce mi-aţi spus“. Adică sunt lucruri pe care, deşi mici, ei le înţeleg, rămân în cap cu ele şi, oricât timp ar trece, nu le uită.

 

În curtea spitalului se află o biserică închinată Sfintei Treimi. Ce înseamnă ea pentru dumneavoastră?

 

Am avut o revelaţie când s-a făcut sfinţirea bisericii noastre. Eram după un congres, venisem supărat şi m-am dus la mine în birou unde era beznă, aveam gânduri negre. Şi a venit soţia mea, Dumnezeu să o odihnească, care m-a atins şi mi-a spus că părintele Tudor Peiu are nevoie de mine. Am avut nişte trăiri teribile să nu mă duc. Dar ştiţi cum este vrerea Domnului, m-am ridicat ca automat şi am mers după ea până acolo. Era o vreme destul de mohorâtă. La un moment dat, părintele mă ia de mână, fără să îmi spună nimic, şi într-un minut mă trezesc pe scena unde se oficiase slujba. Ştiţi ce senzaţie a fost: dintr-odată m-am simţit într-o stare de bine, de fericire, de bucurie pe care nu o puteam exprima. Ţin minte că am spus celor prezenţi: „Dacă aveţi vreun dubiu să ştiţi că Raiul există, în clipa aceasta îl simt în jurul meu“. Aceasta a fost reprezentarea Raiului pentru mine, iar iadul este precum biroul unde stătusem eu până atunci în beznă. Practic, am fost între iad şi Rai.