Despre veșnicie

Stau ele, zilele oamenilor, în grămada cu zile proaspete
până le vine rândul să fie trăite.
Nu se mai întorc niciodată câte au plecat,
fiindcă se pierd mereu câteva pe drum,
asemenea păsărilor călătoare.
Dar nu stă nimeni să le numere.
Doar omul a cărui viață e, dintr-odată,
mai scurtă decât ar trebui știe asta.
Altminteri, grămada cu zile vechi rămâne
la fel de mare,
căci zilele ce vin înapoi trag la o altă
grămadă decât cea din care au plecat.
În afară de cele care uită să facă asta,
pentru că zilele au acest mare cusur:
sunt uituce!
D-asta se și întâmplă destul de des ca doi
sau mai mulți oameni
din timpuri diferite
să trăiască aceeași viață!
Din același motiv se și repetă,
cum s-a întâmplat de atâtea ori,
trecutul!
Cu toate astea, suntem foarte norocoși,
deoarece zilele noi,
rude cu lumina de la începutul lumii,
nu se mai înnoiesc niciodată după ce se învechesc,
le trece, ca și oamenilor, timpul,
iar într-o bună zi mor.
Devin adică veșnicie.
Veșnicia e pentru ele
ceea ce este pentru noi, oamenii, țărâna.
Tot ce se știe despre veșnicie e că
trece și ea, dar nu se trece niciodată.
Rămâne proaspătă mereu!