Destinul unei vocaţii: stareţa Semfora Gafton

Viaţa de monah presupune încercări. În perioada comunistă, cel puţin la jumătatea anilor ’50-‚70, pe lângă acestea, monahii şi monahiile din România au avut de îndurat un tratament extrem de dur din partea autorităţilor de stat. Cu studii teologice sau nu, foarte mulţi dintre ei au fost izgoniţi din obştile unde trăiau viaţa de rugăciune, alţii au fost închişi. Cu toate acestea, mulţi dintre ei au rezistat greutăţilor. Maica proinstareţă Semfora Gafton de la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol este un exemplu în această privinţă. Despre cum a reuşit să trăiască monahismul în condiţii neprielnice vieţii călugăreşti, în interviul de mai jos.

Cum v-a venit gândul călugăriei? Am fost singurul copil la părinţi. Fiind din zona aceasta a Dobrogei, mergeam foarte des la mănăstirea de călugări Cocoş şi simţeam o atracţie spre tot mai multă rugăciune. Puneam întrebări despre viaţa de mănăstire unui monah care mi-a răspuns cu nişte cuvinte pe care le ţin minte şi acum, deşi au trecut zeci de ani: „Fata moşului, ţi s-a aprins candela călugăriei în piept“. Aceste cuvinte nu le voi uita niciodată. Fiind un singur copil, când am spus părinţilor că vreau să mă duc la mănăstire, tatăl meu era acasă. El era din fire foarte repezit. „Eu te-am făcut, eu te omor“, mi-a replicat. Mi-am dat seama că spunea doar din gură, dar pe moment a trebuit să iau aminte la vorbele lui. Erau credincioşi părinţii? Erau. Tata, ca bărbaţii. Mama era mai apropiată de biserică. Familia tatei a acuzat-o pe mama de intrarea mea în mănăstire. Am aşteptat majoratul, care la fete era la 21 de ani. M-am angajat la Judecătoria din oraşul Isaccea, judeţul Tulcea. Era prin 1941. Mă trimiteau la Tribunalul din Galaţi. Mergeam regulat cel puţin o dată, de două ori săptămânal la Galaţi. Eu nu renunţasem la ideea mea. Aşteptam majoratul. Când am împlinit 21 de ani, tatăl meu s-a îmbolnăvit. A făcut un TBC osos. A trebuit să stea internat în spital. Cât ar fi fost chemarea mea de mare spre monahism, nu puteam să-l las singur. După ce s-a făcut sănătos, ei erau obişnuiţi să ştie că eu plec o dată pe săptămână la Galaţi. Eu am luat legătura cu mănăstirea la care eram aşteptată. Era o mănăstire în Vrancea, care ţinea de Episcopia Buzăului. Se chema Rogozu. Aşa că am plecat, părinţii crezând că sunt dusă la Galaţi, şi am lăsat vorbă printr-o mătuşă, soră a tatei, să ştie de mine şi să nu mă mai aştepte. Am plecat în primăvara lui 1941. L-au anunţat pe tatăl meu care se îmbolnăvise din nou. Nu puteam să cer voie, începătoare fiind, să merg acasă să-mi văd tatăl. Totuşi maicile au văzut că mă consum din cauza părintelui meu. Nu ştiam dacă mai trăieşte tatăl meu sau nu. Poşta nu mergea, telefonul nici atât. Maicile mi-au îngăduit să plec. Am mers pe jos de la mănăstirea mea până la Râmnicu Sărat. Erau vreo 30 de kilometri. Îmi doream mult ca mănăstirea mea să fie în munţi, să fie înconjurată de pădure. Dar la Rogozu era şes, câmpie. Păsărele să cânte ca la mănăstirea aceea nu am mai auzit nici pănă atunci, nici de atunci înainte. Dar s-a ivit un prilej să plec. Era obiceiul între maici de la diferite mănăstiri care se cunoşteau între ele să vină la noi în vizită. Pe maicile venite le-am întrebat şi eu aşa într-o doară: „Cum e la dumneavoastră?“ „E frumos. Sunt munţi, păduri.“ „Munţi, păduri?“ Acolo era de mine. A doua zi eram plecată împreună cu călugăriţele venite. Stareţa, Fevronia se numea, mi-a făcut hârtia scrisă ca să se ştie că sunt în regulă, venită cu binecuvântare. Şi nu pot uita cuvintele ei: „uite un copil cum m-a prostit pe mine“. Şi a început să plângă. Era mulţumită de mine. Nu voia să mă lase. Dar până la urmă am înduplecat-o. Când am ajuns la mănăstirea cea nouă, de la Poiana Mărului, iniţial conducerea a crezut că sunt trimisă cu delegaţie. Dar văzând înscrisul, stareţa de la Poiana Mărului s-a liniştit. Aceasta a fost mănăstirea mea de suflet. „De ce are Partidul Muncitoresc rolul de conducător?“ Cât timp aţi rămas la Poiana Mărului? Între timp au intrat ruşii în ţară. Am făcut Seminarul Teologic la Mănăstirea Horezu, timp în care am fost secretara Mănăstirii Plumbuita din Bucureşti, apoi am fost studentă la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Am terminat facultatea, am devenit stareţă la Poiana Mărului, în Vrancea. Timp de trei ani, cât am rămas stareţă, am reparat cele două biserici ale mănăstirii. Cea mai mare dintre ele avea cinci turle, cu catapeteasmă lucrată în foiţă de aur. Cea mai mică servea cimitirului. În 1956 am terminat Teologia. Noi am fost o generaţie în Facultatea de Teologie care ne-am bucurat de cei mai mari profesori ai secolului al XX-lea. A fost o pleiadă de aur a dascălilor teologiei româneşti: Stăniloae, la el mi-am dat lucrarea de licenţă, Teodor M. Popescu, Nicolae Balcă, I. G. Coman. Combăteau marxismul în plin comunism. „Să vină domnul Marx încoace, să vedem dacă are dreptate…“, spuneau. Eram stareţă. La facultate m-am înscris la secţia Filologie - limbi clasice. Visul meu era să să stau în mănăstire şi să traduc din Sfinţii Părinţi. M-am înscris în 1956. Trecusem toate examenele cu brio. Dar la o singură materie nu am ştiut să scriu nici un cuvânt. La Istorie mi-a căzut „Ştefan cel Mare, domnia lui“, la Limba română subiectul era „Poezia lui Mihai Eminescu“. Cunoşteam bine opera lui Eminescu, îmi plăcea mult. La Marxism însă nu am ştiut să răspund la întrebarea: „De ce are Partidul Muncitoresc rolul de conducător?“. Habar nu aveam. Cu toate acestea am intrat. Licenţiată în teologie, muncitoare necalificată la cooperativă Şi a venit Decretul 410 din anul 1959... Eparhia Buzăului trecea cu cele mai multe mănăstiri existente, după cele din Moldova. Mănăstiri de călugări, de călugăriţe... Aşa că decretul s-a aplicat ad litteram. Am primit în scris că trebuia să părăsim mănăstirea. Şi nu doar eu. Toată obştea. Mănăstirea trebuia desfiinţată. Au plecat din mănăstire călugări doctori în teologie, licenţiaţi în teologie. O colegă de a mea de la Mănăstirea Răteşti din Buzău le-a spus celor care voiau să închidă mănăstirea: „Ştiu că nu iubiţi călugării şi că o să mă daţi afară. Dar nu o să vă las satisfacţia asta. Mai bine plec eu“. În schimb, eu am rămas în mănăstire şi am aşteptat decizia scrisă. Am plecat cu hârtia în mână şi cu sufletul plin de amărăciune. Mănăstirea se închisese. Când mi-am mai revenit, m-am prezentat la patriarhul Justinian, iar el a spus, dându-mi peste mâna care ţinea decizia de izgonire din mănăstire: „Poftim, licenţiată în teologie, nu corespunde Decretului 410!“. Patriarhul era un om care ţinea mult la monahi şi în general la oamenii bisericii. Dar nu putea să facă atunci mare lucru. Aşa au fost vremurile. Hârtia prin care eram obligată să părăsesc mănăstirea am păstrat-o până în 1989. În decembrie â89, de bucurie, nu ştiu ce am făcut cu ea. Astăzi ar avea o valoare istorică importantă. După ce am terminat Teologia, am venit la Buzău, la episcop, pentru a spune că am terminat şcoala şi că mă pun la dispoziţia Bisericii. L-au chemat pe părintele exarh care-mi fusese naş de călugărie, Teofil Mocăniţă. Episcop era PS Antim Anghelescu. Şapte ani (1959-1966) am stat în afara mănăstirii, cu dorul nestins însă pentru călugărie. Nu mă mai puteam întoarce acasă la părinţi, aşa că am rămas în Galaţi, unde cunoşteam oraşul şi lucrasem o bucată de vreme la Tribunalul de acolo. Era o cooperativă în Galaţi pentru covoare persane destinate exportului. Eu nu ştiam să lucrez în acest domeniu, nu mai lucrasem aşa ceva, dar aveau o secţie de făcut saci de rafie pentru pus ceapă, cartofi şi alte legume. Se plătea foarte prost, însă erau doamne care, pe lângă salariul soţului, voiau să mai ia câţiva bănuţi în plus. De la cooperativă mi s-a dat repartiţie la secţia aceasta de confecţionat saci, iar eu, ştiind că acesta ar fi singurul meu venit, am rămas acolo. Eram cu încă două maici. Lucram până ne dădea sângele pe nas, pentru ca la sfârşitul lunii să luăm un ban mai consistent. Cu primul salariu am plecat în piaţa Galaţiului ca să cumpărăm ceva de mâncare. Eu fiind dobrogeancă, îmi place foarte mult peştele. Am văzut şi raci. Şi mi-am zis: „Hai să cumpărăm raci“. Erau nişte sacoşe de plastic prin care ieşeau cleştii racilor. Femeia care îi vindea mi-a furat primii bani. Am ajuns acasă cu racii, dar banii nu mai erau. La cooperativă am stat ca muncitoare necalificată. De la preşedintele cooperativei până la cea mai simplă muncitoare din asociaţie toată lumea îmi spunea „maică“. Cu tot regimul comunist. M-au promovat de la muncitoare necalificată la funcţia de şef de producţie. La Biroul de partid din cooperativă au venit de la forul tutelar, de la UCECOM şi au spus: „Cum aţi putut să angajaţi într-un asemenea post o maică, şi mai ales o fostă stareţă de mănăstire? Răspunsul a fost simplu: „Ne-a impresionat cu munca ei, cu corectitudinea“. Sărbătorile religioase nu se ţineau. Paşti, Crăciun nu existau. Se lucra. Eram prima la poarta cooperativei. În schimb, de Crăciun ne duceam, îi colindam, de Bobotează îi stropeam cu agheazmă. Fetele care erau tinere, nelăsate de mamele lor să ia pe cine voiau sau cele care nu se înţelegeau cu soţii lor şi chiar însuşi preşedintele, când avea probleme, toţi erau trimişi spunându-li-se: „Duceţi-vă la maica“. Când ieşeam în Galaţi pe stradă îmi săreau toate muncitoarele înainte să vorbească cu mine, despre problemele lor. Când m-am transferat la Episcopia din Galaţi, după trei ani de cooperativă, am stat un an de zile acolo. Între timp începuseră lucrurile să se mai schimbe. Era îngăduit turismul religios. Deschiderea către cei veniţi din Occident care doreau să viziteze mănăstirile mai vestite din Nordul Moldovei şi din alte părţi forţa cumva regimul să se poarte altfel. Cel puţin la suprafaţă. Călugăria la Techirghiol în regimul comunist Când şi cum aţi venit la Mănăstirea Techirghiol? Am plecat şi am fost numită ghid la Mănăstirea Curtea de Argeş. Am stat un an de zile. Am plecat plângând de acolo. Mi-a plăcut şi munca de ghid, mi se dusese vestea. Am citit tot ce s-a putut citi în materie de artă, istorie, folclor, tot ce apăruse legat de Curtea de Argeş. Un singur lucru îmi era mai greu de făcut: nu prea puteam să mă cobor la nivelul copiilor. La Techirghiol tot pe post de ghid am venit. Dar şi cu rolul de conducătoare. Am fost patru maici la început. Era în anul 1968. Clădirea în care ne găsim acum (corpul de chilii de pe latura de miazănoapte a bisericii mănăstirii) nu exista atunci. Erau nişte clădiri cu proptele, aşa cum se văd acum în muzeul mănăstirii. Decretul era în vigoare. Cu toate acestea, prima generaţie de maici care au fost călugărite aici eu le-am primit. Cu toate opreliştile, cu restricţii, dictatură comunistă, lumea era credincioasă, bisericile erau pline. Tineretul, băieţi, fete, pleca la mănăstire. Exista vocaţie. Şi maica Antonia, care are liceul pedagogic, a făcut parte din prima generaţie. Nu am ţinut cont de decret. Noi am primit pe cele care voiau să vină la noi pentru viaţă în Hristos. Aveam relaţii la Secretariatul Cultelor. Am creat posturi. Aşa au venit şi celelalte maici: Inocenţia, Maria, Magdalena, deşi decretul era în vigoare. Aici soseau oameni importanţi de la Ministerul Cultelor, consilieri, secretari. Şi vedeau fetele acestea. Ca să nu creăm animozităţi sau curiozităţi le scoteam certificate medicale; că una e şchioapă, că alta e neputincioasă sau mai ştiu eu cum, deşi ele erau tinere, sănătoase şi frumoase. Se întrebau: „Ce face stareţa aceasta aici?“. Iar patriarhul Justinian spunea: „Este nevoie de ele că aici vine multă lume, ministrul, consilierii lui, secretari…“. Patriarhul Justinian a fost un om care a luptat mult pentru Biserică în acele vremuri vitrege. El a fost preot la parohie, oltean de pământ. Avea o fată şi un băiat. Şi vara veneau aici. De la ei ştiu, de la copiii lor. Mai exact de la Didu(Ovidiu), când patriarhul i-a spus lui Dej care era singur la guvernare: „Tu vezi-ţi de politica ta, nu te amesteca în Biserica mea. Biserica este partea mea!“. Am fost în acea perioadă în Grecia şi nu aveau grecii ce aveam noi. Seminarii monahale de călugări şi călugăriţe în Muntenia şi Moldova, facultăţi de teologie, monahi şi monahii la facultăţile de care am pomenit mai înainte, ateliere organizate la mănăstiri, toate datorită acestui mare patriarh. Îl pomenesc în fiecare zi. Noi suntem generaţia patriarhului Justinian. Eu am restaurat două biserici la Poiana Mărului în timpul lui. „Dacă m-aş naşte de 1.000 de ori, tot la mănăstire m-aş duce“ Nu aţi avut niciodată tentaţia, odată ce firul vieţii monahale s-a întrerupt, să rămâneţi în lume, să întemeiaţi o familie? Sau a fost mai mare dragostea pentru Hristos? În Galaţi, ţin minte, mă cunoştea lumea destul de bine, asta se întâmpla pe când lucram la cooperativă, că nişte cucoane se ţineau de mine ca să mă căsătorească cu un doctor. Atunci când ne călugăreşte se dă paramanul, iar eu, aşa cum eram, civilă, paramanul îl aveam pe spate. Şi atunci îi spun femeii care mă tot îndemna: „uite, doctorul acesta e un băiat foarte bun, noi îl cunoaştem“, „pune, te rog, mâna uşor pe spatele meu“. Atingând paramanul, s-a înroşit toată şi şi-a cerut scuze. Nu am avut gândul rămânerii în lume. Pentru că nu am venit la mănăstire din decepţie. Am spus şi nu voi înceta să repet: Dacă aş crede în reîncarnare, sau dacă m-aş naşte de 1.000 de ori, tot la mănăstire m-aş duce şi tot teologia aş face. Aşa sunt de frumoase amândouă. Dar aşa cum le-am făcut noi. La noi, când vorbea Stăniloae, rămâneam ţintuiţi. „Dacă vine din inimă, totul este frumos“ Ca stareţă în ce ar consta crearea unei obşti? De ce calităţi are nevoie o candidată la călugărie? Nimeni nu vine spre monahism dacă nu are chemare. Sau chiar dacă vine, fără vocaţie puternică nu poate rămâne. Suntem acum 40 de maici, puteam să fim mai multe. Unele stau o săptămână, o lună, altele rămân chiar şi un an, după care pleacă fie la altă mănăstire, fie în lume, pur şi simplu. Cam aşa se întâmplă. Pentru că dacă nu ai aici (arată cu mâna spre locul inimii) nu faci nimic. Dacă vine din inimă, totul este frumos. Maica stareţă este bună, părintele este cumsecade, maicile asemenea. Când nu porneşte totul din inimă, stareţa este rea, cu maicile nu te înţelegi, părintele nu e pe placul tău. Ce maici sporite duhovniceşte aţi cunoscut în viaţa dumneavoastră? În primul rând, o am în minte pe maica care m-a format pe mine. Crescută de la 2 ani în Mănăstirea Răteşti de două mătuşi, maica Varvara Grigorescu a fost un model pentru mine. M-a mişcat grija ei faţă de slujbele bisericii. Prezenţa la toate slujbele era o constantă în viaţa ei. La fel a devenit şi pentru mine. Nu ştiu cât de nevoitoare sunt, cât de postitoare, cât de milostive, dar oricum biserica rămâne pe primul loc. Nu ai cum să lipseşti de aici. Pot fi excepţii, dar acestea sunt rare şi numai în cazuri de necesitate, boală… Nu ştiu cum mai este rânduiala în alte mănăstiri, dar de obicei se făcea la miezul nopţii Utrenia, se ieşea şi se intra dimineaţă cu slujba Ceasurilor şi cu Sfânta Liturghie. Pentru că era mănăstire mai mică la Poiana Mărului şi nu se săvârşea Sfânta Liturghie, începeam slujba la ora 3 dimineaţa şi ieşeam apoi în zori cu Ceasurile. 65 de ani de slujire lui Hristos ca monahie Maica proinstareţă de la Mănăstirea Techirghiol stavrofora Semfora Gafton s-a născut la 21 august 1922, primind din botez numele de Safta. În februarie 1944, la vârsta de 22 de ani intră în Mănăstirea Poiana Mărului, judeţul Râmnicu Sărat, azi în judeţul Vrancea. În 1947 devine rasoforă, pentru ca în 1955, pe când era în al III-lea an de facultate, să fie tunsă în monahism. Între 1952-1956 urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Aici are ca profesori toată pleiada de aur a dascălilor de teologie din perioada interbelică şi imediat după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial: Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Teodor M. Popescu, Nicolae Lungu, Nicolae Chiţescu, Liviu Stan, Petre Răzuş, Nicolae Balcă. Este colegă de generaţie cu Antonie Plămădeală, fost mitropolit al Ardealului, Nestor Vornicescu, fost mitropolit al Olteniei, IPS Pimen al Sucevei şi Răduţilor, IPS Adrian Hriţcu al Europei Occidentale, Dan Zamfirescu. În anul 1956 a susţinut licenţa în teologie cu tema: „Maica Domnului în învăţătura ortodoxă“, sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae. În acelaşi an, se întoarce ca stareţă la Mănăstirea Poiana Mărului. Urmare a efectelor Decretului 410 din 1959 este izgonită din mănăstire în primăvara anului 1960. A lucrat ca muncitor necalificat, iar din 1963 a fost angajată pe postul de magaziner şi mai apoi contabilă la Episcopia din Galaţi. În februarie 1967 i se permite reîntoarcerea în monahism şi este angajată ca ghid la Mănăstirea Curtea de Argeş. Un an mai târziu, în februarie 1968, este instalată stareţă la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol, unde se nevoieşte şi astăzi.