Sandu Tudor: „Nădejdea în rodnicia patimilor”

La Sărbătorile Împărătești poetul și jurnalistul Sandu Tudor, viitorul Părinte Daniil de la Rarău, publica în periodicele pe care le-a condus o serie de pagini și articole creștine dedicate. Frământat încă din copilărie de căutarea lui Dumnezeu, așa cum avea să recunoască mai târziu, Sandu Tudor publică apreciate versuri și meditații creștine încă înainte de a ajunge pe Sfântul Munte Athos (1929), înainte de a supraviețui miraculos în urma bine cunoscutei prăbușiri a avionului pe care-l pilota (1937). Vom exemplifica aceasta printr-un articol intitulat „Nădejdea în rodnicia patimilor”, apărut în ziarul „Credința” (Anul IV, Nr. 715, joi 9 aprilie 1936).

Cum procedează și-n alte dăți, meditațiile sale creștine sunt originale, chiar dacă influențate de lecturi ori dialoguri cu confrații întru credință, și sunt înveșmântate într-un limbaj căutat poetic, cu imagini și o stilistică apropiată de poezia religioasă pe care apucase deja să o publice în importante periodice ale vremii. În același timp, vom relua mai jos poezia „Stihuri monahale în noaptea Sân-Vinerii Mari”, aflată în volumul său de debut, intitulat „Comornic” (București, 1925, p. 50). Pentru a facilita o lectură prietenoasă, am adaptat conform normelor academice actuale scrierea și exprimările desuete astăzi, dar am păstrat acele câteva cuvinte arhaice, bun prilej pentru a apela eventual la un dicționar.

Miraculos, cu exact două decenii înaintea intrării sale ca frate la Mănăstirea Antim, și apoi, tunderea în monahism, poemul lui Sandu Tudor dedicat patimilor lui Hristos este redactat deja din perspectiva unui călugăr! Iar empatia cu Hristos de care dă dovadă poetul în aceste versuri nu este depășită decât de viața sa de călugăr și stareț, încununată cu moartea sa martirică, petrecută în închisoarea de la Aiud (1962). Părintele Daniil Sandu Tudor, fondatorul Rugului Aprins, dovedește astfel că credința creștin-ortodoxă este și rămâne vie prin cei care o trăiesc total, eventual chiar până la jertfa supremă întru Hristos, Cel răstignit, mort și înviat.

* *

Adevărul mai trăiește printre noi doar ca o amintire, o amintire ștearsă, aproape uitată.

Acum o mie nouă sute treizeci și șase de ani Adevărul a fost spânzurat pe cruce. E Miercurea Mare. Am intrat în umbra zilei Patimilor. Pata de întuneric a Crucii ne pândește uriaș, peste veacuri, de la depărtarea aceasta de aproape două mii de ani. Nimeni din cei de azi nu știe hotărât tot ce a fost acolo pe Golgota, dar chiar dincolo de credința și evlavia celor cuminți lumea se cutremură, se frământă în preajma Sfintelor Paști, dintr-o obișnuință, din Tradiție, din ceva neștiut. Azi, adevărul lui Hristos nu mai aparține atât cărților, științei cărturărești, cât aparține vieții.

În ciuda tuturor tăgăduitorilor, ateilor, care de la o vreme se pare că s-au înmulțit cu totul, taina lui Hristos mai stăpânește sufletul omenirii. Într-adevăr, nu mai suntem creștini decât la arătare, și în cel mai bun caz ajungem să fim creștini în fapte, nu mai suntem însă creștini în viața noastră intimă, în sinceritatea adâncă și neîntreruptă a făpturii noastre. Rămâne totuși ceva, care lucrează fără știrea noastră, în adâncul fiecăruia din noi. Adevărul nu piere și răstignirea Lui nu poate să nu fie rodnică. Cu toate că adevărul Golgotei pare că a trecut în lumea legendarului și depășește felul de înțelegere de azi, al nostru, datorită lucrării neîntrerupte a Bisericii, am ajuns să fim posedați în chip ascuns de această putere. Dovadă e că nu ne trebuie decât puțină liniștire, puțină smerenie, aplecare spre adâncime în zile de reculegere, ca cea de azi, pentru a simți cât de ușor ne putem răscumpăra singuri. După două mii de ani de evlavie strămoșească, înclinarea lăuntrică a inimii înaintea frumu­seților mântuitoare ale dumnezeirii lui Hristos ne e cu totul firească. Totuși latura slabă a celor mai mulți din creștini, a celor ce ne-am născut creștini, fără a trăi încă lăuntric asemenea creștinului, stă în faptul începutului, punctul de plecare. Există un fel de încremenire, de inerție, care face să nu poți trăi o adevărată singură clipă de credință, să nu poți trăi o adevărată singură clipă de rugăciune. Inerția aceasta ne face să nu avem nici o întâlnire vitală cu realitățile dumnezeiești. (subl. M.V.)

Sunt sigur că, dacă se va putea afla acel mănunchi necesar de călăuzitori la viața spirituală adevărată, creștinătatea s-ar aprinde la viața înaltă și rodnică cum nu a mai fost vreodată.

În ciuda aparențelor negative, omul modern, tocmai datorită progreselor lui tehnice și știin­țifice, e mai prielnic valorilor spirituale ca oricând. Nu știu ce om de laborator a spus că în creuzetele științei se plămădește o religiozitate mai adâncă și mai adevărată decât acelea din vremurile religiozității naive și super­stițioase.

Marele val de ateism care a înecat lumea în ultimii ani a fost o încercare și un preludiu la o adevărată lume nouă a Duhului. Acolo unde e lumina mare, și umbra și ispitele ei sunt mari.

Credința noastră nestrămutată așa crede: patimile și răstignirea de pe Muntele Căpățânii nu pot fi zadarnice. Și e bine să ne amintim acest lucru acum în Săptămâna Mare, creș­tinește.

* * *

Stihuri monahale în noaptea Sân-Vinerii Mari

Sandu Tudor

Doamne!

În toate bisericile în noaptea asta, după
zacon,

așternutu-Ți-s-a prapurul Sântului Aer peste năsălie.

Sufletele mohorăsc în prohod, lumânările-n fum, tămâia-n cenușă.

Numa eu, cu prihană, stingher,

înlemnit pe lavița cu lăicer

din chilie,

ațintesc cum de-a valma-n năvală prin larga mea ușă,

vuiește din clopotnițe-n dangăn un zvon lung de Priveghere.

Târziu, ca să pot să mă-nalț până la Tine cu sufletească tăcere,

scot dintr-un afund de ruginit cufăr străvechi,

un ceaslov greu, tocit, cu pergamentul galben mucegăit.

Și-acum chirilic-strâmbele slove sub priviri mișunând, au mișcat

ca niște șerpi de-apocalips, ca niște șerpi negri și vii.

Și țipă cu durerea-Ți din urmă, îmi țipă-n urechi:

Eli, Eli, lama sabahtani!

Mă prăvălesc cutremurat

în nesimțire.

A sufletului dveră în lung s-a sfâșiat

ca-n ziua Ta de răstignire.