Epitaful, de la cult la artă

Pentru că suntem în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, vom desluși tainele piesei de epitaf din cultul ortodox. Acesta este utilizat în Vinerea Mare, atunci când la Vecernie, după Ceasurile Împărătești, în cadrul slujbei se rememorează punerea în mormânt a trupului Mântuitorului. Epitaful este scos din Altar într-o procesiune și așezat pe o masă care semnifică mormântul din grădina Ghetsimani. Însă cei mai mulți dintre creștini sunt atașați de slujba Deniei din seara Vinerii Mari când, aducând flori, sărută pânza cea mai specială din cultul pascal, după care, îngenunchind, trec pe sub masa ce devine mormântul cel sfânt. Spre finalul Deniei, epitaful este purtat în procesiune și așezat apoi pe Sfânta Masă, în Altar.

În primele secole de creștinism, această tradiție nu a existat. Cei mai mulți cercetători sunt de părere că cea mai apropiată variantă a slujbelor din Vinerea Mare, așa cum o știm astăzi, apare după unele mențiuni în secolul al XIV-lea. Într-un tipic atonit din 1346, de la Mănăstirea Vatoped, se menționează procesiunea în cadrul căreia Evanghelia era purtată pe umăr, de către preot, învelită în Sfântul Epitaf. Cu toate acestea, procesiunea din Vinerea Mare apare cu mult mai devreme decât arată însemnările istorice. Ne-o demonstrează chiar piesele de epitaf care încă se mai păstrează. Cercetătoarea britanică Pauline Johnstone menționează că cele mai vechi epitafuri care s-au păstrat până aproape de zilele noastre aparţin perioadei 1280-1320. Comparativ cu piesele contemporane, epitafurile vechi erau de dimensiuni mari, adesea ajungând la un metru pe aproximativ doi metri. Mai mult, măiestria cu care au fost executate lasă loc să înțelegem că cele două lucrări de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea nu sunt primele încercări de broderie a unor epitafuri. Dacă epitaful lui Milutin Uros, așa cum este cunoscut în istorie, încă se mai păstrează, de la cel al Sfântului Clement de la Ohrida ne-a mai rămas doar o descriere, piesa dispărând în perioada Primului Război Mondial.

Drumul de la Aer la Epitaf

În primele însemnări istorice, epitaful este denumit și Aerul cel Mare. Este posibil ca la început să fi fost folosit în cultul din Vinerea Mare chiar piesa denumită Sfântul Aer ce acoperea Cinstitele Daruri la vohodul din Liturghie. Iconografia Aerului era una foarte simplă, piesa fiind de dimensiuni mici, adesea avea ca reprezentare doar trupul Mântuitorului coborât de pe cruce. Este lesne de înțeles de ce iconografia primelor epitafuri a fost una simplă și extrem de simbolică, așa cum era caracteristic bizantinilor. Așadar, până la jumătatea secolului al XIV-lea, majoritatea epitafurilor aveau ca reprezentare doar pe Hristos coborât de pe cruce. Unele piese, precum cel al Sfântului Clement, dar și altul care se păstrează în Muzeul Bazilicii „Sfântul Marcu” din Veneția, aveau la cele patru colțuri brodate simbolurile celor patru evan­gheliști. Cu toate acestea, mai toate piesele timpurii au pe colțuri reprezentări ale îngerilor. De altfel, singurele personaje care apar în scenele de pe cele mai vechi epitafuri sunt îngerii. Așa cum remarcă Pauline Johnstone, epitaful de la Cozia este prima piesă care face tranziția iconografică de la stilul sobru bizantin spre ilustrarea scenei cunoscute azi sub denumirea „Coborârea de pe cruce”. Așadar, în această piesă păstrată azi la Muzeul Național de Istoria Artei din România sunt brodați pentru prima dată într-un epitaf, alături de Mântuitorul Hristos, și Maica Domnului împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul. Epitaful de la Cozia rămâne hieratic în reprezentare, deși adăugarea altor personaje în scena din piesele secolului al XV-lea este, în opinia cercetătoarei britanice, de inspirație vestică. În iconografia epitafurilor târzii se face apel la emoție și sentiment. Astfel, unele epitafuri „combină scena Punerii în Mormânt cu cea a Plângerii, rezultând uneori o nefericită aglomerație de personaje”, remarcă Pauline Johnstone în lucrarea sa de cercetare a broderiei bizantine, adăugând că scena iconografică devine, în timp, din ce în ce mai dramatică în reprezentare.

Cele mai vechi brodeze din lumea ortodoxă

Una dintre cele mai cunoscute piese de epitaf din spațiul creștin ortodox se află la Mănăstirea Putna. Deși marea majoritate a broderiilor bizantine nu erau semnate de autori, această broderie a fost cusută la sfârșitul secolului al XIII-lea de către prințesa sârboaică Eufimia și fiica sa Eupraxia. Spre deosebire de lucrările specifice acestei perioade, epitaful cusut de cele două brodeze are anumite caracteristici care îl scot din tipar. Toate personajele sunt realizate inițial pe bucăți de pânză separate, care după coasere au fost decupate și aplicate pe suportul final. Din punct de vedere tehnic, este una dintre cele mai vechi piese de aplică. Mai mult, trupul Mântuitorului este brodat pe piele și nu pe mătase. Cu toate acestea, cele două sârboaice au cusut în punctul clasic, specific zonelor de carnație, numit punctul „split”. Restul elementelor sunt realizate cu un fir de aur numit Japonez și prinse în tehnica „couching”. Mântuitorul Hristos este înconjurat de 12 îngeri, dintre care patru țin în mâini ripide cu inscripția în greacă Sfânt, Sfânt, Sfânt. Pe alocuri se folosesc perle, un detaliu rar pentru secolul al XIII-lea. De asemenea este de remarcat că la colțuri sunt brodați patru serafimi, în locul simbolurilor evangheliștilor. Acest epitaf este poate una dintre cele mai clasice reprezentări din spațiul bizantin, iar cele două sârboaice, Eufimia și Eupraxia, rămân cele mai vechi brodeze cunoscute în lumea ortodoxă.

Dicționar tehnic

Pauline Johnstone remarca în anii ’60 că pentru cel puțin două secole toată broderia cu fir de aur s-a realizat exclusiv pe mătase. De altfel, până în secolul al XV-lea, catifeaua a fost o țesătură care s-a produs rar și sporadic. Mătasea a fost suportul folosit pentru broderie în tot spațiul eclesiastic în Răsărit, dar și în Vest. Cele mai clasice reprezentări de epitaf au fost realizate pe mătase de culoarea purpurei - adică un roșu spre grena. Alteori nuanța era mai apropiată de mov, iar mai târziu, în secolul al XVI-lea, apar și lucrări pe culoarea albastră.

Punctul „split” sau „punctul spart”, în traducere din engleză, folosit pentru zonele de carnație, nu are încă o denumire dedicată în limba română. Se coase un punct de doi, trei milimetri, după care se revine cu acul, pornind de sub țesătură și se împunge pentru a crea un nou punct, spărgând punctul anterior. Dacă în trecut pentru zona de carnație se foloseau fire de mătase, ­de culoare crem deschis, astăzi în unele mănăstiri din Grecia la broderia de mână este folosit fi­­­rul de bumbac. Oferim mai jos linkul pentru ­reprezentarea „punctului spart” de la Banca de puncte realizată de Școala Regală de Broderie: https://rsnstitchbank.org/stitch/split-stitch.

Broderia bizantină Broderia bizantină este poate arta de cea mai înaltă finețe, dezvoltată, așa cum numele o spune, în Imperiul Roman de Răsărit. Îmi propun, ca maestru, după absolvirea Cursului de broderie de mână la renumita școală britanică Royal School of Needlework, să vă deslușesc ițele acestui meșteșug, dar vom pătrunde și în istoria ce o înconjoară. Împreună vom aduce la lumină broderia cu fir de aur sau „goldwork”, o tehnică ce pare că la noi a fost uitată.