Diacritice

La Simpozionul internaţional „Diaspora culturală românească: paradigme lingvistice, literare şi etnofolclorice“, organizat de Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Filialei Iaşi a Academiei Române şi de Asociaţia Culturală „A. Philippide“, care a avut loc între 5-7 noiembrie, comunicarea unei profesoare, Ioana Jieanu, care predă limba română în Spania, la colegiul „Lope de Vega“ din oraşul Castellón de la Plana, ne-a atras atenţia, din nou, asupra efectelor scrierii fără semne diacritice. S-a pornit de la un test urmărind capacitatea elevilor români de a se exprima în scris în limba maternă: elevilor li s-a cerut să alcătuiască o compunere în limba română, fireşte. Se constată că cei mai mulţi dintre copii nu vorbesc corect limba română, iar cei mai mici abia o înţeleg; cu toate că o mai vorbesc în familie, la şcoală şi în diferite medii şi împrejurări, ei vorbesc spaniola sau catalana, chiar „valenciana“. În ceea ce priveşte scrierea, urmările sunt pe măsură, iar unul dintre efecte este mai mult decât... indiferenţa privind folosirea diacriticelor, ceea ce se poate constata şi din copia alăturată, după textul care ar fi trebuit să fie o compunere (înlocuire pentru care cel ce semnează printr-un simbol electronic îşi cere scuze): lipsa, frecventă, a „pălăriei“ de la litera ă, apariţia, pentru aceeaşi literă, a lui â (câţeluş), absenţa sedilei la ş (stiu), iar, în ceea ce priveşte greşelile referitoare la ortografie, ignorarea cratimei pentru a despărţi pronumele de verb (la prins â l-a prins, am facuto â am făcut-o). Mai mult, am aflat că absenţa diacriticelor duce şi la o pronunţare deformată a numelor proprii; deoarece sunt scrise în catalog fără astfel de semne distinctive, neinteresante pentru profesorii spanioli, pronunţia aceasta este preluată de elevi: de exemplu, Niţă, Neacşu, Ţiţei au devenit, pentru colegii spanioli şi români, Nita, Neacsu, Titei.

Este uşor de găsit una dintre sursele acestor deformări; şi în România apare uneori o astfel de scriere, chiar în enunţuri din mass-media, în special când este vorba de nume de localităţi - luate „de pe sursă“. Astfel, datorită suportului electronic al transmiterii unor ştiri, am înregistrat pronunţiile Motca, Tutuieni sau Vlahita, pentru numele localităţilor Moţca, Ţuţuieni şi Vlăhiţa, ba chiar Flamanzi, dar fără vreo refeire la Flandra, ci la o localitate din judeţul Botoşani, Flămânzi! („Realitatea TV“, august 2009). Sunt însă situaţii când o asemenea neglijenţă ar putea reprezenta de-a dreptul o infamie. Dintr-un comunicat de presă emis de Administraţia Prezidenţială la data de 15 ianuarie 2006, am aflat că „asistentei Hauta V. Mioara Minodora, asistent medical principal“, membră a echipajului „Smurd“ care şi-a pierdut viaţa într-un accident aviatic, i s-a acordat, post-mortem, Medalia „Meritul Sanitar“ clasa a III-a (/www.presidency.ro/). Care este, oare, numele adevărat al decoratei şi cum va fi fost scris pe decretul prezidenţial? Oare tot… economic? Căci în textul aceluiaşi comunicat de presă găsim, de exemplu, numele unui tehnician Ciobanescu, „şef formaţie «Robanesti» S.G.A. Dolj“; toponimul este, sigur, Robăneşti, dar grafia greşită apare şi în textul decretului publicat în „Monitorul Oficial“, unde numele tehnicianului este, totuşi, Ciobănescu! (/veganet.ro/). Un asemenea... model produce nu numai regretabile neînţelegeri, ci constituie, parcă, o declaraţie publică de nepăsare instituţionalizată faţă de scrierea corectă şi faţă de actul cultural în genere. Termenul (semne) diacritice, la baza căruia se află grecescul diacriticós însemnând „care permite să distingi“ şi folosirea acestor semne sunt învăţate chiar din prima clasă şcolară, iar respectarea lor în scris în texte din registrul public marchează deosebirea dintre cel instruit, învăţat, şi semianalfabet.