Dialogul dintre teologie şi biologie, particularităţi antropologice

Din punct de vedere practic, vindecarea este echivalentă cu actul de „restaurare deplină a sănătăţii cuiva care a fost bolnav”. Privite din punct de vedere medical, vindecarea, ameliorarea sau îmbunătăţirea sănătăţii unui bolnav presupun întotdeauna aplicarea unui tratament corespunzător şi reacţia lui binefăcătoare asupra organismului suferind. De aceea, pentru a înţelege această corelare între teologic şi biologic este necesară lămurirea câtorva elemente complementare.

Dincolo de aspectele ei previzibile şi controlabile prin remedii şi sentinţe medicale, în dimensiunea ei extremă suferinţa se circumscrie exclusiv probităţii spirituale. Oricine a păşit pentru un motiv sau altul într-o cameră de reanimare poate confirma acest lucru. Din acest considerent, acolo unde medicina nu mai poate oferi o cale de vindecare, mila lui Dumnezeu rămâne pentru cel bolnav singura nădejde neînfruntată. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu rămâne ultima raţiune a unei vindecări imposibile în logica medicală, este lesne şi firesc de înţeles prezenţa Sa proniatoare în fiecare etapă a suferinţelor noastre, astfel încât, „chiar şi azi când tehnicile medicale şi chirurgicale sunt atât de dezvoltate, Dumnezeu este Vindecătorul, folosindu-Se de oameni (cu sau fără calificare) pentru a face munca aceasta pentru El în aceeaşi manieră prin care El foloseşte autorităţile de guvernământ pentru a menţine ordinea şi pentru a face dreptate în lume (Rm. 13, 1-5)” (Dicţionar biblic, Oradea, 2015, p. 1357).

Câteva înţelesuri conexe

Înainte de a ajunge să-şi revendice primatul în actul vindecării, medicina are datoria firească să lămurească evaluarea organică a entităţii umane. Anularea legăturii cu planul dumnezeiesc a făcut din ştiinţa modernă un cumul de experiențe, de formule şi sinteze biologico-fizico-chimice străine de adevărata identitate a omului. Nemailuând în calcul evaluarea omului din perspectiva sa de „chip al lui Dumnezeu”, teoriile evoluţioniste, prin experienţele pe animale, „pot oferi numeroase informaţii despre caracteristicile materiei vii din care sunt compuse trupurile umane, dar nu pot oferi o viziune concretă asupra comportamentului omului însuşi”. Pe de altă parte, rămâne lesne de înţeles că „întrucât omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, acţiunile lui trebuie să fie intrinsec legate de acest fapt şi de implicaţiile sale”. Şi dacă în toate abordările lui autonome, omul de ştiinţă rămâne încorsetat în clişeul unor teorii fără fond, rezultă că „el s-a răzvrătit împotriva tovărăşiei divine pentru care fusese creat, iar comportamentul omului neregenerat este în mod fundamental dependent de acest fapt şi nu de fenomenele chimice şi fizice, şi nici de acele trăsături ale conştiinţei şi ale inteligenţei care sunt împărtăşite şi de animale. O adevărată ştiinţă a comportamentului uman trebuie să se edifice cu necesitate pe marile adevăruri biblice ale păcatului, pocăinţei şi răscumpărării, şi Biblia este în mod cert singurul nostru manual de încredere în aceste domenii ale ştiinţei” (Henry M. Morris, Bazele biblice ale ştiinţei moderne, 1993, p. 353).

Sfânta Scriptură oferă câteva coordonate esenţiale pentru înţelegerea statutului organic al fiinţei umane, în consistenţa ei „divino- umană”. În Vechiul Testament „entitatea vieţii biologice este asociată cu nephesh-ul creat”, termen prin care identificăm deopotrivă, în funcţie de context, înţelesurile de „suflet” şi de „viaţă”. Astfel, în Cartea Facerii citim că „Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele (nephesh)” (Fac. 1, 21). În asocierea comună particularităţilor zoomorfe, ebraismul nephesh denotă o implicare generală a lui Dumnezeu în actul creaţiei Sale, în contextul lui „a zis şi s-au făcut”. Pe de altă parte, raportat la fiinţa umană, termenul face referire precisă la „suflarea de viaţă” şi în acelaşi timp la „suflet”: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (nephesh)” (Fac. 2, 7). Ştiinţele biologice recunosc în acest sens câteva diferenţe sensibile şi totodată necesare, corelative ideii că „acest fapt (suflarea de viaţă) nu se aplică plantelor şi poate nici ordinelor animalelor inferioare. Plantele au fost formate din elementele anorganice ale pământului în ziua a treia a săptămânii creaţiei (Fac. 1, 11-12), dar nu a indicat nici un act special de creaţie. Mai curând pământul a dat acoperământul său vegetal. Acesta a fost în acelaşi timp un act măreţ al puterii lui Dumnezeu, aşa cum era tot ceea ce Dumnezeu realizase în cele şase zile ale săptămânii creaţiei. Dar el a fost o facere sau o zidire sau o creştere şi nu o creaţie” (ibidem, p. 354).

Sfânta Scriptură stabileşte limita dintre datul anorganic al vieţii şi realitatea organică a existenţei biologice, arătând că „viaţa a tot trupul este în sânge şi pe acesta vi l-am dat pentru jertfelnic, ca să vă curăţiți sufletele voastre, că sângele acesta curăţeşte sufletul” (Lev. 17, 11). Împroprierea scripturistică a lui nephesh ca expresie concretă a „vieţii biologice”, propulsată motric prin pulsaţia sangvinică, este confirmată cu mult mai târziu de biologie, prin „descoperirea circulaţiei sângelui de către William Harvey în 1616”. „Sângele transportă apa şi hrana la toate celulele, menţine temperatura corpului şi îndepărtează deşeurile celulelor corpului. Vitală este mai ales suflarea de viaţă, sângele fiind cel care transportă oxigenul de la plămâni la restul celulelor corpului” (ibidem, p. 355).

Mai departe, forţa motrică prin care se asigură pulsaţia vieţii se revendică din punct de vedere biologic în rolul vital al „inimii”. Acest lucru este confirmat în consecinţă şi de Sfânta Scriptură, unde ni se spune că „o inimă liniştită este viaţa trupului” (cf. Proverbe 14, 30). În consecinţă, se subînţelege că importanţa biblică a „vieţii” incumbă toate aspectele ei biologice. De aceea, în Vechiul Testament exista tradiţia sacrificiilor sângeroase, prin care să se preia, în mod simbolic, suferinţa „omului căzut între tâlhari”. Dincolo de simbol, jertfa Mântuitorului Hristos s-a dăruit ca „platoşă a răscumpărării noastre”. „Izbăvirea de pedeapsa cu moartea nu cere nimic altceva decât vărsarea ispăşitoare a sângelui nevinovat, viaţa unui substituit fără păcate fiind oferită în schimbul celei a păcătosului nevinovat. Totuşi, sânge omenesc fără păcat nu există; adică cu excepţia singurului om perfect, Dumnezeu Însuşi Care a devenit Om, şi anume Domnul Iisus Hristos. Dumnezeu nu putea îngădui acoperirea păcatului decât prin sângele vărsat al anumitor animale de sacrificiu. Întrucât animalele nu posedă natură morală, cerinţa de sânge nevinovat putea fi doar simbolizată, chiar şi atunci, numai folosind animale curate din punct de vedere fizic” (ibidem, p. 355).