Dicționar teologic: lumânare, luminândă

LUMÂNARE: Obiect din ceară, de formă alungită, cu fitil textil la mijloc pentru întreținerea unei flăcări, destinat ritualului sau iluminatului în incinte.

Lumânarea se întrebuințează în cultul divin încă de la începuturile creștinismului, trecând în cultul creștin din cultul Legii Vechi.

În cult, întrebuințarea lumânărilor are o însemnătate simbolică, exprimând adevăruri teologice profunde. Lumina materială simbolizează lumina veșnică, pe Izvorul luminii și al vieții - pe Iisus Hristos.

Lumina materială poate semnifica lumina cre­dinței celei adevărate, speranța, iubirea, via­ța, bucuria și adorația noastră, indicân­du-ne că și noi trebuie să fim fii ai luminii (Ioan 12, 36).

Materia lumânării este, din vechime, ceara curată. Albina, simbolul virginității în Antichitate, culege ceara din cele mai curate și înmiresmate flori. Astfel, ceara folosită ca materie primă semnifică Trupul lui Hristos, fructul trupului Sfintei Maria, Fecioara cea plină de mireasma tuturor virtuților.

După momentele în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificații. Lumânarea ce se aprinde la citirea Sfintelor Evanghelii reprezintă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinței popoarelor dinainte de venirea lui Hristos.

La Botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat, care vine de la întuneric la lumină și care, prin Botez, devine fiu al luminii.

La Cununie, nașii țin cele două lumânări mari, pentru ca ele să lumineze calea vieții mirilor, dar și ca o încredințare fierbinte a legământului unirii dat pentru toată viața.

La înmormântare, lumânarea se pune în mâna celui adormit, spre a-i servi călăuză pe drumul de veci.

La împărtășire, credincioșii vin cu lumânare aprinsă în fața Sfântului Altar, mărturisind astfel că prin cuminecare devin fii ai luminii lui Hristos.

Atunci când credinciosul aprinde o lumânare în biserică, el dă expresie credinței sale în Dumnezeu, Lumina lumii, lumânarea devenind astfel un mijloc de legătură între om și El.

Totodată, arderea lumânărilor în biserică, ca parte integrantă a cultului ortodox, și lumina adusă de acestea prin ardere reprezintă și expresia rugăciunii creației care astfel este integrată în cultul de adorare a lui Dumnezeu.

Credincioşii, cumpărând lumânări de cult din biserici şi mănăstiri, sprijină astfel lucrarea misionară eclesială, dar şi propria devenire spirituală.

 LUMINÂNDĂ: Termen ce denumește o categorie specială de stihiri sau tropare izolate, care se cântă înaintea Laudelor, în rânduiala slujbei Utreniei.

Se numesc luminânde pentru că, odinioară, ele se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă și pentru că, în majoritatea imnurilor liturgice care poartă acest nume, este vorba despre lumină.

Svetilnele sau luminândele au în textul lor dezvoltată, pe lângă ideea de lumină, și pe aceea de trimitere a Apostolilor la propovăduire.

Denumirea de „luminânde”, ca purtătoare sau vestitoare ale ivirii luminii, se potrivește, după conținut, mai ales svetilnelor sau luminândelor celor opt glasuri din vremea Postului Mare, textul lor găsindu-se atât în Triod, cât și în Ceaslov.

Pentru svetilnele din celelalte perioade ale anului liturgic și mai ales pentru cele 11 Svetilne ale Învierii, care se cântă în cadrul Utreniei duminicilor, se potrivește, mai degrabă, tema trimiterii, pentru că în conținutul lor, mai mult decât despre lumină, se vorbește despre trimiterea Apostolilor, după Sfânta Înviere, la propovăduire, precum și despre făgăduința trimiterii Sfântului Duh, făcută de Mântuitorul înainte de Înălțarea Sa la cer.

Ideea de trimitere desprinsă din conținu­tul lor a dat acestor svetilne ale Învierii și denumirea de Exapostilarii. Ele se mai numesc exapostilarii sau trimițătoare pentru că, odinioară, în biserica cea mare din Constantinopol, era trimis un cântăreț în mijlocul lăcașului, pentru a cânta de aici aceste imnuri. Luminândele, Svetilnele sau Exapostilariile stau în legătură directă cu cele 11 Sfinte Evanghelii ale Învierii, pe care le parafrazează. Ele au fost alcătuite de către împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în secolul al X-lea.