Dicționar teologic: acatist

Listă cu nume de credincioși vii și doleanțele sau cererile lor, pentru a fi ­pomenite de preoți la diverse slujbe: Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Sfintele Ierurgii, Litie, Acatiste sau în mod particular. 

Pentru pomenirea celor morți, listele de nume se numesc pomelnice. Un pomelnic poate cuprinde și nume de credincioși vii și morți, iar pentru a-i deosebi, cei adormiți sunt marcați prin semnul crucii.

Imn care la origine se cânta stând în picioare

Exprimarea sau reprezentarea imnurilor mariale, a stihirilor și a canoanelor sau chiar a unor rugăciuni a cunoscut o dezvoltare semnificativă în epoca postbizantină.

Acatistul este un imn de preamărire și de laudă a Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților, prin care se cere ajutorul, ocrotirea și mijlocirea lor pentru cei care se roagă. Cel mai vechi acatist este cel al Bunei Vestiri. El este atribuit Sfântului Roman Melodul, imnograf din secolul al VI-lea. După unii, el ar fi alcătuit de George Hamartolos, după asediul arabilor din 677, după alții, de Patriarhul Serghie al Constantinopolului, după asediul avarilor și perșilor din 626, sub împăratul Heraclius. Mai este atribuit Patriarhului Gherman I al Constantinopolului, dar și diaconului ­Gheorghe Pisidis de la „Sfânta Sofia”. El a fost alcătuit pentru a se aduce Maicii Domnului laude și mulțu­miri pentru că, după tradiție, a intervenit și a salvat cetatea Constantinopolului cu prilejul unui asediu, în urma rugăciunii solemne a credincioșilor în Biserica „Sfânta Sofia”.

Imnul acatist este alcătuit din 24 de strofe, adică din 12 icoase și 12 condace. Icosul este o cântare bisericească în care se laudă faptele și virtuțile unui sfânt. Este numit icos (οϊkος - casă) pentru că reprezintă templul sau casa gloriei și a virtuților sfântului.

Condacul este o cântare de același gen, dar mai scurtă. Aparținând genului liric, condacul și icosul sunt expresia evlaviei autorului față de Maica Domnului, de Mântuitorul și de sfinți. În cazul Acatistului Maicii Domnului, icoasele din componența acestuia se termină cu expresia „Bucură-te, Mireasă Pururea-Fecioară”, iar în cazul acatistelor către alți sfinți, se termină cu „Bucură-te, Sfinte (N)”, de unde imnul se numește în grecește χερετισμοί (salutări).

Condacul se încheie cu refrenul „Aliluia”. După modelul Acatistului Bunei Vestiri s-au alcătuit acatiste pentru aproape toți sfinții cu prăznuire în toată Ortodoxia și pentru toți sfinții români.

Acatistul Bunei Vestiri se cântă în mod deosebit la Utrenia sâmbetei din săptămâna a cincea a Postului Mare, numită Denia Acatistului Bunei Vestiri.

Acest acatist constituie temă imnografică pentru pictarea pronaosului bisericilor vechi românești și, în special, pentru înveşmântarea bisericilor cu pictură exterioară din Moldova (Mănăstirea Moldo­vița) sau alte regiuni.

Acatistul Bunei Vestiri, precum și celelalte acatiste se citesc în cadrul rugăciunii particulare de către credincioși.

Când le folosim în cadrul cultului divin public, atunci le cântăm recitativ, iar răspunsurile stranei pentru „Bucură-te” și „Aliluia” sunt executate recitativ sau melodic.

ACATISTIER
Carte liturgică ce cuprinde imnurile numite acatiste și paraclise

Prima ediție sinodală a Acatistierului, drept carte de cult în Biserica Ortodoxă Română, a apărut în 1971 și cuprindea 29 de acatiste.

Până la această dată, unele acatiste fuseseră tipărite în Ceaslovul cel Mare din 1895 și 1970. Ediția Acatistierului din 1975 cuprinde acatiste netipărite până la această dată, ale unor sfinți români canonizați în 1955, cele două Paraclise ale Maicii Domnului, cele trei canoane de rugăciune: către îngerul păzitor, către Mântuitorul Iisus Hristos și către Sfinții îngeri, precum și rânduiala Sfintei Împărtășanii.