Dimitrie Gusti, ieșeanul care a revoluționat sociologia românească

Astăzi se împlinesc 146 de ani de la naşterea lui Dimitrie Gusti, cărturarul care a lăsat urme semnificative în cercetarea sociologică, a înființat instituții noi pentru România începutului de secol XX și a fost „un intelectual public de prim-plan”, după cum l-a caracterizat istoricul ieșean Ovidiu Buruiană. Acesta spune că efervescența academică a lui Gusti nu a fost, din păcate, apreciată la Iaşi, „pentru că nu avea talent oratoric”, astfel că s-a transferat la Universitatea din București, de unde începe, de fapt, drumul prolific al marelui sociolog.

Născut la Iași, în 13 februarie 1880, Dimitrie Gusti a urmat studiile în orașul natal, iar după primul an de filosofie, la Universitatea din Iași, a plecat în Germania, unde și-a finalizat strălucit formarea. În 1904 și-a susținut teza de doctorat, realizată sub îndrumarea lui Wilhelm Wundt (renumit psiholog german al secolului al XIX-lea, considerat întemeietorul psihologiei ca știință autonomă, n.r.). În toată perioada studenției a citit intens, a audiat cursurile celor mai impor­tanți profesori germani, a publicat articole pe teme sociale și de sociologie, fiind preocupat de acest domeniu.

Întors în țară, în 1908 și-a dorit să obțină o catedră la Universitatea din Iași, însă a fost respins. A reușit acest lucru doi ani mai târziu, în 1910, rămânând profesor aici până în 1920. „Sunt câteva acțiuni ale lui Gusti la Iași. În primul rând, importanța Seminarului, pe care el o impune. La Iași, încă din 1911, înființează un Seminar de etică și sociologie, bazat pe cercetări de teren și pe bibliotecă. Foarte important, el se implică în reorganizarea Bibliotecii Universitare, pe care o vede ca pe un preambul al reorganizării Universității în ansamblu, o regândire a Universității într-un spațiu al Iașiului și al Moldovei, în general. Se gândește la o revistă științifică, o revistă academică, care să genereze o rețea de oameni inte­resați de reforma socială, o asociație militantă, dar, în același timp, care să constituie și o școală de învățare a metodei”, a explicat, în cadrul conferinței „Dimitrie Gusti, profesor la Universitatea din Iași”, susținută în 29 octombrie 2025, conf. univ. dr. Ovidiu Buruiană, de la Facultatea de Istorie din Iași.

Un deceniu academic la Iaşi

Această efervescență academică a lui Gusti, a mai subliniat istoricul, a dus, din păcate, la o decepție. Pentru că tipul de comportament academic pe care îl propunea nu era atractiv pentru Iașii acelei perioade. „Cursurile lui sunt puțin apreciate, pentru că Gusti nu are talent oratoric. El era un cauzeur (persoană care vorbește cu ușurință, poate întreține o conversație plăcută, n.r.), dar în spații restrânse, cu echipa lui - putea să vorbească foarte plăcut. Dar nu era un orator, ceea ce, la momentul respectiv, era foarte apreciat la Iași. Apoi, nu a format discipoli la Iași. Singurul pe care l-a susținut a fost Petre Andrei, pe care l-a numit asistent, ulterior director al Bibliotecii Seminarului, i-a coordonat doctoratul”, a mai spus conf. univ. dr. Ovidiu Buruiană.

Totuși, deceniul petrecut la Iași a însemnat o sumă de realizări în spațiul universitar, pe care Gusti le-a inițiat și pus în practică. Conș­tientizând nevoia de reformare a României, un stat rural prin exce­lență, a înființat, la 18 martie 1918, Asociația pentru Studiul și Reforma Socială. Sediul asociației era chiar în casa lui din Iași. Era preocupat de problemele sociale profunde și de rezolvarea acestora.

Într-un „Apel către colaboratorii revistei”, pe care o gândise încă din 1913, şi anume „Arhiva pentru ştiinţe sociale, sociologie, politică şi etică”, dar care avea să apară abia după Primul Război Mondial, la 1 aprilie 1919, explica rolul acesteia: „...preocuparea de căpetenie a «Arhivei» va fi studierea şi aprecierea amănunţită şi documentară a realităţii sociale româneşti, aşa cum ea se prezintă astăzi sub diferitele ei feţe, cum este bunăoară problema agrară, în toată complexitatea ei, la românii din Regat, ca şi la românii din afară de Regat - problemă care la românii din Regat îşi are şi un ciudat organ de publicitate, cu apariţie rară, dar regulată, şi, pe cât de rară, pe atât de vehementă: răscoalele ţărăneşti; modificarea Codului Civil; modificarea Codului Penal; profunda deosebire dintre sat şi oraş; chestiunea evreiască; viaţa socială şi culturală a românilor; unitatea culturală a vieţii nea­mului nostru; dreptul la vot; ches­tiunea Dunării; chestiunea balcanică ş.a.m.d., probleme care în general până acum, afară de rare excepţii, au fost complet neglijate ori deformate de ignoranţi şi diletanţi şi adesea interesaţi”.

Perioada bucureșteană

În august 1920, intuind lipsa unei perspective reale pentru planul său profesional pe care Iașiul să i-o poată oferi, s-a transferat la Universitatea din București. De aici avea să înceapă, de fapt, drumul prolific al sociologului Gusti, cel care, așa cum aprecia istoricul Ovidiu Buruiană, „a umplut scena publică interbelică ca program, ca demers, ca rezultate, ca organizator cultural, ca un creator de școală”. Ca profesor la Iași, „Gusti pune o oglindă în fața universității și în fața orașului, totodată. Pentru că arată în mod real marginalitatea Iașiului, ca localitate, ca fostă capitală și ca universitate. Iașiul nu este decât o trambulină pentru situații mai avantajoase. Prin plecarea lui Gusti, Iașiul confirmă o anumită «hemoragie» de elite”, a subliniat istoricul.

După plecarea în Capitală, Aso­ciația pentru Studiul și Reforma Socială se transformă în Institutul Social Român, cu „secțiile agrară, industrială şi comercială, financiară, juridică, politică şi administrativă, de demografie, de politică şi igienă socială şi culturală. Între timp, pe lângă activitatea de organizare şi publicaţiile aferente, Gusti ţine cursul de sociologie şi elaborează studii care fundamentează sistemul lui de monografie sociologică”, explică sociologul Zoltán Rostás, în prefața volumului „Dimitrie Gusti. Cronologia vieții și operei”.

Va fonda și se va implica activ în funcționarea unor instituții precum Institutul de Științe Sociale al României, Consiliul Național de Cercetări Științifice. În mediul universitar, în cadrul facultății în care preda, a înființat Seminarul de sociologie al Catedrei de Sociologie, Etică şi Politică, devenind „un animator al cercetării” printre stu­denții bucureșteni. După cum explică profesorul Rostás în prefața mai sus amintită, „Seminarul devine treptat un loc de întâlnire a studenţilor şi doctoranzilor şi de la alte facultăţi, fiind frecventat şi de jurişti, şi de medicinişti, şi de geografi, şi de filosofi. Sala Seminarului a devenit locul de naştere al şcolii monografiei sociologice, denumită mai târziu Şcoala sociologică de la Bucureşti”.

A rămas în istoria sociologiei și cercetării românești drept inițiato­rul campaniilor monografice din satele românești, care au acoperit toate regiunile istorice ale României interbelice. Prima a avut loc în 1925, la Goicea Mare, în Oltenia. Au urmat cea de la Rușețu, în apropierea Dunării, în 1926, la Nerej, în Munții Vrancei, în 1927, la Fundu Moldovei, în Bucovina, în 1928, și cea de la Drăguș, Brașov, în 1929, considerată „vârful cercetării monografice”. În 1930, campania monografică s-a derulat la Runcu, în Gorj, iar ultima din seria inițiată în 1925, cea din anul 1931, la Cornova, în Basarabia.

O altă inițiativă pentru care numele său a rămas în istorie este fon­darea, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, în 1936, a Muzeului Satului din Bucu­rești. Tot el a inițiat proiectul înfiin­țării căminelor culturale la sate. A fost, de asemenea, implicat în fondarea și funcționarea serviciului public de radiodifuziune din România, fiind, în perioada 1929-1932, președintele Consiliului de Admi­nistrație al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică.

A trecut la cele veşnice la 30 octombrie 1955, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din București.