Din adâncul neputinței spre lumina harului: prietenia cu Hristos care mântuiește

În paginile Evangheliilor se întâlnesc tainic doi paralitici, două chipuri ale suferinței omenești și ale nădejdii care nu se stinge: unul părăsit de toți, celălalt înconjurat de dragostea jertfelnică a unor prieteni. În chipu­rile acestor doi oameni neputincioși, legați de durere, incapabili să se miște singuri, dependenți de mâinile și inimile altora, se deschide o poartă către lucrarea tainică a harului.

Unul dintre ei își purta anii ca pe o povară grea, așteptând îndelung tulburarea apei în scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, loc al speranței și al durerii adunate laolaltă.

Celălalt avea binecuvântarea unor prieteni statornici, oameni care au lăsat în urmă case, ocupații și griji lumești, pentru a-L urma pe Mântuitorul și pentru a-l purta pe cel bolnav până la El, cu o credință care mută nu doar munții, ci și hotarele deznădejdii. Amândouă aceste vindecări - cea de la Vitezda și cea a paraliticului din Capernaum - strălucesc ca două mărturii ale lucrării mântuitoare a Celui ce a venit în lume pentru a ridica pe omul căzut și a-l reașeza în demnitatea pierdută.

Evanghelia după Sfântul Ioan, în capitolul al cincilea, ne poartă către Ierusalim, lângă Poarta Oilor, unde se afla scăldătoarea Vitezda, loc în care un om aștepta de treizeci și opt de ani. Pentru el, timpul nu mai era doar o curgere, ci o rană deschisă. Din când în când, îngerul Domnului cobora și tulbura apa, iar cel care intra primul dobândea vindecare de orice boală. Însă, pentru acest om, clipa aceea binecuvântată rămânea mereu inaccesibilă, ca o lumină văzută de departe, dar niciodată atinsă.

Anii au trecut peste el ca niște valuri tăcute, iar răbdarea lui, de neînțeles pentru mulți dintre noi, s-a prefăcut într-o tainică virtute. A așteptat aproape o viață întreagă, fără să se ridice, fără să se revolte, fără să-și piardă nădejdea. Și atunci, într-o clipă în care cerul părea să se deschidă nevăzut, lângă el Se apropie Cineva. Nu un simplu trecător, ci Însuși Hristos, Care îl întreabă cu o blândețe ce pătrunde adâncul ființei: „Voiești să te faci sănătos?”.

Întrebarea nu era din neștiință, cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, ci era o chemare, o atingere a libertății omului, o trezire a dorului de vindecare. Și, într-o clipă, totul se schimbă: așteptarea se risipește, suferința se topește ca roua dimineții, iar povara anilor este ridicată fără urmă. Evanghelistul nu amintește nici o plângere, nici o revoltă, nici o umbră de nemulțumire - doar o tăcere adâncă, dar care vorbește mai mult decât orice cuvânt.

Dincolo de orice tâlcuire, această răbdare ne descoperă o frumusețe pe care noi adesea nici nu o putem cuprinde cu mintea, cu atât mai puțin o putem trăi. De aceea, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spunea cu înțelep­ciune că, pentru omul bolnav, cea mai înaltă virtute o reprezintă tăcerea și mulțumirea pentru suferința primită. Într-o lume grăbită să se revolte, paraliticul rămâne chip al liniștii și al răbdării, în timp ce noi, adesea, ne tulburăm chiar și la cea mai mică atingere a încercării.

Boala lui devenise aproape o a
doua fire, o stare obișnuită, ca și cum suferința ar fi prins rădăcini în însăși ființa lui. Însă Hristos Se descoperă acestui om îndurerat și părăsit de toți ca Prietenul Cel adevărat, Cel îndelung-așteptat, singurul care nu părăsește, singurul care vine chiar și atunci când nimeni nu mai vine. El Se apropie nu doar ca Vindecător, ci ca Izvor al vieții, ca Lumină care nu apune.

Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind această minune, vede în scăldătoarea Vitezda o prefigurare a Botezului, a apei care spală și renaște. Și totuși, Hristos arată că nu apa în sine vindecă, ci puterea Lui dumnezeiască, care domnește peste toate: peste cer și pământ, peste ape și peste întreaga zidire. El vindecă uneori prin apă, alteori fără vreun chip al materiei, pentru a arăta că El este Stăpânul tuturor, Domnul vieții și al morții.

Părinții Bisericii ne învață că paraliticul tămăduit de Mântuitorul nu este doar un personaj al trecutului, ci chipul fiecăruia dintre noi: fire căzută, slăbită, neputincioasă, aștep­tând atingerea harului. În această oglindă duhovnicească ne regăsim cu toții - uneori singuri, alteori purtați de rugăciunea altora -, dar mereu chemați la întâlnirea cu Hristos, Cel care ridică, vindecă și dăruiește viață fără de sfârșit.

În experiența de zi cu zi, simțim adeseori, chiar fără a fi cu totul lipsiți de putere, o paralizie tainică a sufletului și a vieții noastre lăuntrice, o amorțire a simțirii duhovnicești, ca o ceață care se așază peste inimă. Și trebuie să mărturisim, cu smerenie, că nici unul dintre noi nu este în stare să se ridice singur, fără ajutorul lui Dumnezeu, fără atingerea harului care ne trezește și ne ridică...

În oglindă cu vindecarea de la Vitezda, Evanghelia ne conduce către Capernaum, unde întâlnim un alt paralitic, poate apăsat de ani mulți de suferință sau poate de o durere mai scurtă, dar la fel de grea. Acesta nu mai este singur, nici părăsit, ci purtat de patru oameni, de patru inimi care bat în același ritm al credinței și al iubirii. Neputând pătrunde prin mulțime, aceștia urcă pe acoperiș și, cu o îndrăzneală sfântă, îl coboară înaintea Domnului, deschizând un drum acolo unde toate păreau închise.

Și atunci, în acea clipă de lumină, răsună cuvintele Mântuitorului, care pătrund mai adânc decât orice vindecare trupească: „Iertate îți sunt păcatele”. Sfântul Ambrozie al Mediolanului subliniază nu atât cre­dința celui bolnav, cât mai ales cre­dința lucrătoare a celor care l-au pur­tat, care devine punte între sufe­rință și vindecare. Paraliticul, poate, trăia în umbra acestei nădejdi, dar ajunge la împlinirea ei pentru că a fost purtat de dorința și de rugăciunea prietenilor săi.

Cât de mare și de negrăit este darul comuniunii! Rugăciunea celor apropiați, a rudeniilor, a celor care nu-i uită pe cei bolnavi și nepu­tincioși, devine aripă nevăzută care îi poartă înaintea lui Dumnezeu. Augustin, Episcopul Hiponei, tâlcu­iește casa în care a fost coborât paraliticul ca pe o icoană a sufletului, iar acoperișul desfăcut, ca pe o deschidere a minții și a inimii către cer, o spargere a închiderii noastre interioare pentru a lăsa lumina să pătrundă.

La rândul său, Efrem Sirul vede în iertarea păcatelor începutul adevăratei vindecări, rădăcina din care izvorăște orice restaurare. Astfel, atât minunea de la Vitezda, cât și cea din Capernaum ne vorbesc despre tămăduire - întâi a sufletului și apoi a trupului -, despre slăbiciunile firii căzute și despre darurile dumne­zeiești revărsate peste om, pe care, nu de puține ori, le primim fără să știm să mul­țumim, fără să le pre­țuim la adevărata lor valoare.

Simbolismul apei din scăldătoarea Ierusalimului, alăturat iubirii jertfelnice a prietenilor din Capernaum, ne descoperă două învățături esen­țiale ale vieții duhovnicești: lucrarea harului și comuniunea dintre oameni. Ioan Gură de Aur arată că apa acelei scăldători avea un caracter limitat, fiind nevoie de coborârea îngerului pentru a dobândi vindecarea - semn al neputinței Legii Vechi de a aduce mântuirea deplină. Astfel, apa devine simbol al trecerii de la lege la har, al unei restaurări care nu mai este fragmentară, ci deplină și desăvârșită.

Teologia Bisericii ne descoperă că Mântuitorul nu Se oprește la a vindeca trupul, ci merge până în adâncul ființei, iertând păcatele și restau­rând omul în întregimea sa. Această taină a fost exprimată și în lucrarea Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, intitulată „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, care arată că venirea Sa în lume nu este doar un act de milă, ci o revărsare de viață: „Eu am venit ca oile Mele viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10).

În cazul paraliticului din Capernaum, accentul cade cu o strălucire aparte pe iubirea fraților, pe dragostea prietenilor care nu-și abandonează aproapele suferind, care nu obosesc, care nu se opresc în fața obstacolelor. O astfel de iubire devine scară către cer, punte peste neputință și mărturie că nimeni nu se mântuiește singur, ci în comuniune, într-o tainică țesătură de rugăciune, credință și dăruire.

Ambrozie al Mediolanului mărtu­ri­sește că Dumnezeu răspunde cre­dinței și rugăciunilor celor apropiați de omul bolnav, iar această credință, adunată ca o lumină în inimile celor ce iubesc, devine punte între nepu­tința omului și milostivirea dumnezeiască. Astfel, prietenii, frații și toți cei care se roagă pentru noi se arată în chip tainic mijlocitori ai harului, purtători ai unei iubiri nepieritoare.

La rândul său, Ioan Gură de Aur, contemplând această istorisire evanghelică, laudă stăruința celor care l-au adus pe slăbănog înaintea Mântuitorului, pentru că nu s-au lăsat biruiți de împrejurări, nu s-au oprit în fața mulțimii și a piedicilor, ci au aflat o cale neașteptată, o deschidere acolo unde, pentru alții, nu mai era nici o speranță. Iar Efrem Sirul vede în cei patru prieteni chipul virtuților care susțin omul căzut, ridicându-l din neputință și purtându-l către întâlnirea cu Hristos.

Prietenul adevărat - Cel arătat în chip desăvârșit la scăldătoarea Vitezda -, dar și prietenii paraliticului din Capernaum, chipuri vii ale iubirii jertfelnice, ne descoperă o taină esen­țială: nimeni nu se mântuiește singur. Fiecare dintre noi este purtat, într-un fel sau altul, de rugăciunea și dragostea celorlalți. Iar atunci când întâlnim și împărtășim această iubire concretă, neîndoielnică, ne­condiționată și netrecătoare, putem înțelege că pășim pe calea cea bună, pe drumul care duce spre lumină.

În însăși esența ei, Biserica este comuniune, adunare de suflete care se roagă unele pentru altele, care se poartă în taină, chiar și în slăbiciuni, chiar și în neputințe. Este locul în care nimeni nu rămâne singur, chiar dacă uneori se simte părăsit...

În zilele noastre, la Ierusalim, au fost descoperite ruinele vechii scăldători, cu multiplele ei etape și forme arhitecturale, care demonstrează că aceasta exista încă dinainte de vremea Mântuitorului. Totuși, dincolo de piatra și istoria acelor locuri, în locul scăldătorii de la Vitezda întâlnim tainic nenumărate alte „scăldători” ale harului: bisericile Celui care rămâne Singurul Prieten Adevărat, Cel care nu l-a părăsit pe cel ce se credea uitat de toți.

Iar dacă vreodată sufletul nostru se simte singur, dacă ne încearcă gândul părăsirii sau dacă ne dor răceala și neîn­țelegerea celor din jur - fie că acestea sunt îndreptățite sau nu -, să ne întoarcem către Cel care are puterea de a schimba întreaga noastră viață. El ascultă, El răspunde, El vindecă. Și, adeseori, chiar și atunci când nu știm să cerem, când cuvintele ne lipsesc sau credința ni se clatină, El Se arată a fi singura noastră bucurie, singura noastră mân­gâiere, izvor nesecat de lumină și pace. El este Păstorul și singurul prieten bun...