Din istoria dopingului

Numit şi dopare sau dopaj, prin doping se înţelege utilizarea uneia sau a mai multor substanţe stimulante sau anabolizante, cu scopul de a ameliora artificial performanţele fizice şi - prin extrapolare - şi intelectuale.

Autorităţile sportive consideră unele substanţe dopante legale şi altele ilegale. De exemplu, nu este interzisă „doparea“ cu antioxidante precum vitamina E, care ameliorează rezistenţa la altitudine sau cu ubiquinonă, care ameliorează producerea de energie. Primele cazuri de doping despre care există mărturii datează din anul 776 î.Hr., cu ocazia primelor Jocuri Olimpice. Atleţii greci consumau mari cantităţi de plante şi de sânge de capră, cu scopul de a alerga mai repede, de a sări mai sus sau de a arunca mai departe. Prima descalificare pentru dopaj la olimpiadă a avut loc în anul 300 î.Hr., deoarece unii atleţi au fost acuzaţi că au abuzat de anumite ciuperci şi proteine animale. Mult mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, atleţii francezi se dopau cu o mixtură pe bază de frunze de coca şi vin sau stricnină şi vin. În celebrul Tour de France, care a stârnit atâtea scandaluri de dopaj de-a lungul timpului, prima mărturie datează din 1924, când unii ciclişti urcau în Alpi şi Pirinei ajutaţi de cocaină şi cloroform. Cocaina, anestezic local, euforizant şi stimulant, a fost larg răspândită ca substanţă de dopaj mai ales în baseball, fotbal american, atletism sau competiţii auto. Cel mai recent scandal este afacerea Maradona, care a zguduit fotbalul atunci când jucătorul argentinian a fost dovedit ca fiind consumator de coca. Amfetaminele, utilizate pentru prima oară în 1952 Primele produse sintetice s-au dovedit a fi utilizate în 1952, la Oslo, la Jocurile Olimpice de iarnă, fiind vorba de amfetamine. Olimpiada de la Tokyo a rămas în istorie şi pentru faptul că atunci s-au dovedit primele tentative de dopaj cu steroizi anabolizanţi care însă nu vor fi interzişi decât în 1972 la Jocurile Olimpice de la München. Atât amfetaminele, cât şi steroizii au fost utilizaţi încă din anii â50 de către ciclişti, fapt care a dus la mai multe decese, dintre care cel mai impresionant a fost cel al britanicului Tom Simpson în Turul Franţei din 1967. O altă moleculă dopantă a apărut în anii â80, fiind vorba despre hormonul de creştere natural sau sintetic, utilizat la început la culturişti, apoi la alergătorii de viteză, înotători şi baschetbalişti. Un alt hormon utilizat din 1987 de câţiva ciclişti italieni tot în Turul Franţei a fost eritropoetina. Foarte rapid, utilizarea ei s-a generalizat, incluzând şi alte discipline, precum atletismul, tenisul şi toate circuitele de ciclism. În faţa intervenţiei Uniunii Cicliste Internaţionale, care a anunţat interdicţia utilizării acestui hormon, cei interesaţi au căutat molecule mai simple şi mai dificil de depistat, cum sunt perfluorocarbonilul (PFC) sau hemoglobina semisintetică. Au apărut şi alţi hormoni utilizeţi izolat sau simultan, cum ar fi IGF-1, IGF-2 şi insulina, substanţe a căror detecţie este extrem de dificilă. Lupta împotriva dopajului cu substanţe depistabile a dus la scăderea numărului de sportivi depistaţi pozitivi (1984 - Los Angeles - 12 sportivi; 1992 - Barcelona - 5; 1996 - Atlanta - 2). O substanţă aparte este bromantanul, utilizat de ruşi ani de zile în armată, pentru a permite soldaţilor să reziste la temperaturi extreme şi la privarea de somn. Un fenomen interesant se semnalează prin încercarea de a estompa frontiera dintre substanţele dopante şi suplimentele alimentare, care pătrund pe piaţă cu mult mai mare uşurinţă decât medicamentele. Astfel, substanţele precursoare hormonale, care se găsesc în stare naturală în alimente, pot fi comercializate cu uşurinţă. Dintre acestea menţionăm androstendiona, precursor al testosteronului, care acum un deceniu se vindea la liber în Statele Unite. A existat, de altfel, şi o dispută încă neterminată dacă în acest caz este vorba de un dopant sau de un aditiv alimentar. Atracţia pe care dopantele o exercită pare fără limite, deoarece, puşi în faţa întrebării: „dacă vi s-ar oferi o substanţă dopantă ilegală, cu care veţi câştiga titlul olimpic, aţi consuma această substanţă?“, 195 de atleţi din 198 au răspuns afirmativ. Şocant este însă faptul că mai mult de jumătate dintre ei au răspuns că ar consuma substanţa, chiar dacă, după câştigarea titlului olimpic, ar muri în următorii 5 ani. În prezent se desfăşoară Olimpiada de la Beijing. Nu ne rămâne decât să aşteptăm veşti noi de pe frontul războiului antidoping.