Din nou despre educație
Deși la fiecare început de an școlar repunem în discuție temele educației și regândim strategii eficiente în raportul dintre educator - educat - părinte, totuși, educația se regăsește la periferia preocupărilor școlare, iar impactul ei asupra tinerei generații este ignorat.
Profesorul Anton Ilinca atrage atenția în cartea sa „Derapaje în educația românească” asupra termenilor de educație și învățare care sunt deseori confundați și substituiți unul celuilalt.
Dacă educația derivă din ideea de moralitate, de comportament, învățarea e o formă de întreținere a condiției intelectuale, de dobândire a unei experiențe umane. Se știe că valoarea omului nu stă în știința învățării, ci în constructul educativ al comportamentelor sale, pentru că „știința fără conștiință e ruina sufletului”, ne amintește Rabelais.
Nu știu de ce suntem ispitiți mereu să facem comparații între școala de ieri și cea de azi. Poate și din frica unor schimbări care nu ne sunt la îndemână.
Educația postmodernă se caracterizează printr-o pierdere a reperelor, deconstruiește, sparge tipare și relativizează valorile, pentru că privește spre viitor, spre identificarea prospectivă a unui model virtual spre care tinde, dar nu îl poate defini (A. Ilinca).
Valorile din trecut sunt perimate din cauza modului în care au fost asimilate de societate. Configurările morale, spirituale, intelectuale, valorile umaniste, sentimentele înalte erau folosite în scop propagandistic, iar „omul nou”, de care se făcea atâta caz, trăia o altă ideologie deconstructivistă.
Ca la orice început de an, ar fi necesar să regândim nevoia de educație pornind de la lucrurile simple, de la „cei șapte ani de acasă”, de la educația părinților până la educația profesorilor, de a reconstrui „conversația neîntreruptă” între educator - educat - părinte, ca o formă de cunoaștere, dincolo de grămada de hârtii inutile din portofoliul fiecărui elev.
Am senzația că rezultatele pe care le așteptăm de la cei educați nu le raportăm la educația în sine a lor, ci la un set de evaluări, care să confirme anumite performanțe de învățare. În cazul acesta e greu să vorbești de „spirit cultivat”, pentru că școala și familia ar trebui să livreze nu doar informații, curricule școlare și un cadru stabil de învățare, ci și „stări de spirit”, în bunul gând al lui Noica.
Insist un pic pe această idee luând în calcul „noua ordine în educație” care promovează o ideologie corectă politic, care ne duce, încet-încet, spre „cancel culture” și mișcarea „woke”. Bineînțeles că dezbaterile sunt aprinse între liberalism și conservatorism, cel puțin în America, iar morala, care intră în discuție, încearcă să înlocuiască morala clasică, devenind, în ultimă instanță, o formă de cenzură. E necesar să revizuim valorile fundamentale la care ne raportăm în spiritul educației. Pare banal dacă aș începe de la „norma bunului simț”, dar observ că ne lipsește într-un mod grosolan, la toate nivelurile societății, de unde se vede că nu e suficient să ai diplome, să ocupi un scaun ministerial, să deții o firmă importantă sau să ocupi un scaun clerical.
În definitiv, scopul educației este autoeducarea, iar al învățării este autoînvățarea, dar la această performanță ajungi mai greu dacă nu ai susținerea activă a mediului familial și dorința de învățare. Iar dacă lipsește motivația spre învățare a celor tineri ar trebui să orientăm „procesul educațional” dinspre cel care predă spre cel care învață. Desigur, nu sunt lucruri noi, cele aduse în discuție, sunt doar frământări de fiecare început de an.
O educație completă sau rotundă, cum o numea Andrei Pleșu, ar trebui să însemne și o formare de caractere, de oameni responsabili și, în aceeași măsură, vii. Dacă ar fi să compar școala de ieri cu cea de azi, m-aș întoarce la perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, când grija de a forma caractere se regăsea atât în maniera didactică, cât și în lucrările care se publicau ca teze de doctorat sau simple cărți de popularizare.
Tema caracterului devenise fundamentală.
Mi-aș dori ca „reperul” ammei Teodora, din Patericul Egiptean, referitor la calitățile unui învățător, să devină normă pentru toți cei implicați, într-o formă sau alta, în procesul de educație: „Trebuie să fie străin de iubirea de putere și de slavă deșartă, departe de trufie; să nu se lase prostit de lingușire și orbit de cadouri; să nu fie biruit de pântece și stăpânit de mânie, ci să fie mărinimos, blând mai presus de orice, smerit, îngăduitor și răbdător, grijuliu și iubitor de suflete”.
Ar fi important să ne întrebăm ce valori fundamentale promovăm în această societate și care este aportul nostru real? Prea am lăsat educația și învățarea în grija exclusivă a școlii, deși suntem conștienți de precaritatea actului educațional la toate nivelurile.
Școala a pierdut caracterul de instituție de cultură care formează o societate și în acest „iarmaroc educațional” este greu să găsești reperele valorice pentru că sunt promovate doar la nivelul discursului. De aceea e necesară o formă de onestitate profesională ce se dezvoltă în sânul familiei, atât de blamată și ea astăzi.
Îmi vine în minte o apoftegmă din Pateric: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: Spune-mi vreun cuvânt! Iar el a zis: De ce mă silește să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă!”.
Oare am avea aceeași conștiință în fața celui dispus să învețe? Suntem noi conștienți de importanța mesajului pe care îl transmitem societății prin propria educație?
Câteva întrebări la care va fi necesar să răspundem dacă ne preocupă, cu adevărat, problema educației.