Din pridvorul Crăciunului
Din pridvorul Crăciunului se zăresc Golgota şi Crucea. Astfel, „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit întru noi...” (Ioan 1, 14). Atunci, „ieslea din Vitleem” a devenit primul amvon al Mântuitorului pe pământ. Pentru noi, cei care ne luptăm cu secolul XXI, Crăciunul poartă deja în străfundurile sale Golgota, Răstignirea și Învierea.
Această trăire dramatică, implicată, responsabilă, aproape consubstanțială, a Crăciunului face din Nașterea lui Iisus Hristos o sărbătoare a epifaniilor, a ivirilor, a arătărilor, a dezvăluirilor: îngerii se arată păstorilor; Steaua se arată magilor de la Răsărit. Iisus Se dezvăluie lumii. Epifania cutremură Ierusalimul, îl înspăimântă pe Irod.
Chiar şi după două milenii, Biserica sărbătoreşte Epifania lui עִמָּנוּ אֵל (imánu’él), Emanuel: „Dumnezeu este cu noi” (Isaia 7:14). Şi peste mileniile care aşteaptă să ne colinde, Biserica va fi aici, trebuie să fie aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, european, pentru a ne prăznui sărbătorile strămoșești, pentru a ne apăra identitatea dinaintea Domnului și între popoarele lumii, pentru a ne asigura veșnicia. Căci fără citirile prorocești legate de Naşterea Domnului, fără Utrenii și Ceasurile Împărăteşti, fără Liturghii și Vecernii, fără canoane, tropare, condace, antifoane și trisaghioane, noi, românii, am fi rătăcit calea înspre veșnicie și vrednicie.
Evangheliile canonice ale lui Luca şi Matei, care povestesc despre Betleem și despre Nașterea lui Iisus, se armonizează miraculos cu colindele „păgâne”, pseudo-apocrife, care au ajuns până la noi, compuse fie de călugări, precum Ilarie din Pictavium (368), de pustnici, fie de pribegi sau ciobani carpatini. Poate de aceea, de fiecare dată când se apropie Crăciunul, descopăr cu uimire această armonie mioritică misterioasă între canonic și apocrif, între sacru și profan, acel unic și repetabil 25 decembrie. Această dată avea să devină profetică în anul 336, la sfârşitul domniei împăratului Constantin. Cu această dată începea „eonul creștin”, cum îl denumește Lucian Blaga, un timp universal, caracterizat „printr’o creştere enormă a conştiinţei”, provocată și susținută de „mediul cronospaţial” și al cărui „centru generator ţine de stratosfera spirituală” („Eonul dogmatic”, Gândirea, 1931, Anul XI, nr. 3, p. 105). Profanul se sacralizează, iar jocul metaforelor blagiene dobândeşte adâncimi stelare, luminat de muzica troparului, glasul 4: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus. Doamne, slavă Ţie!” Crăciunul canonic se împletește discret și patern cu legendele, poveștile, credințele postdacice, Crăciunuri efemere și apocrife.
Dacă în Postul Paștilor ne pregătim pentru sfâşietoarea durere a Răstignirii și reconstituim mental și spiritual drumul Golgotei, în Postul Crăciunului ne pregătim sufletul pentru Nașterea Domnului. În preajma Crăciunului ne bucurăm, dar ne și plângem martirii. Adevărat se spune că noi, românii, avem o tradiție de două milenii și o cultură a martirajului. După ce îl recitim pe folcloristul aproape anonim Horea Teculescu, vom ști mai multe despre „toate ideile mari, care şi-au avut martirii lor. Săpaţi adânc sub orice idee şi veţi găsi îngropat sufletul unui mare erou (...). Pentru unire, s’a plâns, s’a pătimit, s’a jertfit şi a suferit un neam întreg. La temelia unirii stă sufletul şi sacrificiul celor mai buni...“ (Horea Teculescu, Mihai Eminescu și Ardealul, București, 1939). Acum, de Crăciun, ar fi frumos, poate, să ne amintim o însemnare a primei regine a României, Elisabeta, poetă, romancieră, dramaturg, despre „libertatea şi unitatea naţională, care a avut cete de apostoli şi stegari din rândul vlădicilor şi eroi şi martiri din rândul preoţilor, cărturarilor, plugarilor şi muncitorilor” (Carmen Sylva, Les pensées d’une reine, Iași, Fides, 2001). Ar fi frumos și necesar să medităm, acum, în aceste zile de sărbătoare, asupra înscrisurilor de altădată despre „vitalitatea etnică transfigurată şi spiritualizată lângă flacăra misticii ortodoxe”. Despre spiritul de jertfă şi despre „sufletul neamului nostru, pentru care ne-am încleştat în moarte şi ne-am înfrăţit în suferinţă milenară”. Şi, mai ales, despre Biserică - „forţa de căpetenie care a determinat închegarea unităţii noastre spirituale care a premers, în chip firesc, unităţii politice“ (I. Lăncrănjan, Două altare. Credinţă şi Cultură, în BOR, XLI, 10-12, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1943, pp. 593-595).
Când bucuria Nașterii Domnului se apropie, flăcările durerii, care ne cuprind de fiecare dată când Iisus moare pe cruce, prind viață. Nu putem trăi niciodată bucuria Crăciunului fără durerile sfâșietoare ale Golgotei, ale Răstignirii și morții. În pridvorul bucuriei, adastă priveghiul simbolic (παννυχίς, pannychis), reamintirea (μνημόσυνον), parastasul interior, pomenirea fulgerătoare, într-o clipire, a martirilor ziditori ai neamului! „Aici și acolo, (se află) sângele martirilor”. Al celor mai „vechi” martiri: Epictet și Astion; Chiril şi Chindeas; Zotic, Atal, Camasie și Filip, „martiri ai lui Hristos” de la Niculițel; dar şi al celor mai noi: pătimitorii închisorilor şi martirii Revoluției de la 1989 (Caietele Revoluției, 2010, Bucureşti, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989).
Despre datina străbună, despre sângele şi destinul neamului nostru, ocrotit de providenţă, nimeni nu a vorbit şi nu a scris mai profund, mai cutremurător decât Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „Mulțimea mărturisitorilor și a martirilor credinței din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferința lor pentru a păstra credința vie și demnitatea poporului român creștin, în vreme de teroare și prigoană, când puterile diavolești ale iadului s-au arătat adesea în ura și violența celor care i-au torturat și chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoștință și venerație, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viața și misiunea Bisericii astăzi” (Pastorală de Sfintele Paști, 2017).
Liturghiei rostite şi rostuite dinlăuntrul bisericilor, rânduielilor liturgice, care prăznuiesc Nașterea Mântuitorului Hristos, le răspund colindele de primprejur, evanghelii populare, o Biblie încă nescrisă a Naşterii Domnului. Iar când se trag clopotele, ecoul lor aţâţă parcă zumzetul tamburinelor, tobelor și zurgălăilor, care se răspândește până departe, ca o chiciură cristalină cu glas de argint, peste toată suflarea.
Monodia şi polifonia, Troparul („Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei...”), ritmurile şi laitmotivele populare („Şi între dobitoace, pe fânul cel uscat, născut-a Preacurata un Mare Împărat”) își armonizează liniile melodice și speranța. Neamul românesc aşezat „în calea tuturor răutăţilor”, căruia i-a fost rânduit să treacă prin multe încercări, își va reaminti, și de data aceasta, că trebuie, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, să „ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4), iar „jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!” Iată de ce Crăciunul poartă deja în străfundurile sale Golgota, Răstignirea și Învierea! Iată de ce „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit întru noi...” (Ioan I, 14) Ȋntru noi, creştinii, întru noi, românii!