Sfântul Efrem Sirul și repere teologice de la Niceea

Exponent al teologiei patristice niceene, Sfântul Efrem Sirul (306-373) a reușit să construiască o veritabilă apologie creștină în versuri a adevăratei credințe, combătând tendințele iudaizante și erezia ariană. Prin intermediul lucrărilor sale imnografice, i-a învățat pe credincioșii din Biserica Primară să deosebească creștinismul de celelalte curente de influență doctrinară, străine de autenticul creștin, pornind de la o lămuritoare exegeză a teologiei niceene.

Primele lămuriri necesare care se evidențiază în contextul doctrinar al Bisericii Primare sunt în mod evident cele de natură terminologică. Comunitățile creștine din Siria, atât din partea de răsărit, cât și din partea de apus, au moștenit terminologia de la Părinții de limbă greacă, vizând mai mult cadrul general al legăturii cu Dumnezeu, decât Persoana și natura Mântuitorului Hristos. Există însă o diferență notabilă în acest sens, dat fiind faptul că „având în vedere doctrina despre Dumnezeu, Răsăritul a urmat mai mult moștenirea Părinților Capadocieni în folosi­rea termenilor, această tradiție fiindu-le însă străină cu privire la Persoana Mântuitorului Hristos. În mod sigur, există trei tradiții în această direcție: nestorienii, chirilienii și calcedonienii. Primii dintre ei proveneau din zona Imperiului Persan sau din Biserica Siriacă de Răsărit, cei din a doua categorie - din Biserica Săriacă de Apus și cei din cea de a treia categorie din Bisericile Bizantine” (V.C. Samuel, „Christology and Terminology”, în The Harp, nr. 1 (2&3/1988), pp. 129-134).

Sfântul Efrem Sirul se numără printre cei mai importanți promotori ai teologiei Sinodului Ecumenic de la Niceea, după 325, în Biserica Siriacă. El se poziționează apologetic împotriva ereticilor arieni, reușind să impregneze o puternică justificare a teologiei niceene în arealul creștinismului de limbă siriacă. Din acest punct de vedere, luând în considerare reputația sa teologică în sânul Bisericii Primare, Sfântul Efrem Sirul „a jucat cu siguranță un rol major în alimentarea și întărirea teologiei pro-niceene în această regiune”. Mai mult decât atât, lămuririle terminologice aduse de Sfântul Părinte în susținerea adevărului dogmatic de la Niceea oferă o dovadă grăitoare despre felul în care „teologia pro-niceeană a putut fi mărturisită într-o varietate atât de extinsă de abordări ternimonigice”. Acest lucru devine și mai curios prin faptul că Sfântul Efrem nu este un exponent al spațiului teologic grecesc.

Sfântul Efrem Sirul este un exponent al tradiției monastice de limbă siriacă, provenind din rândul asceților cunoscuți cu numele de „bnay qyama sau fiii legământului”. Se pare totuși că „a fost hirotonit diacon și rânduit să completeze lucrarea pastorală și catehetică a episcopului său. Și-a început activitatea pe importanta graniță militară de la Nisibis. Primul episcop sub care a slujit a fost Iacob de Nisibis, care a fost prezent la Sinodul de le Niceea. Sfântul Efrem a rămas în Nisibis până la moartea lui Iulian Apostatul, în 363. În urma tratatului umilitor încheiat cu persanii, romanii au fost obligați să se retragă din Nisibis și să predea orașul. Asemenea celorlalți locuitori ai cetății, Efrem s-a refugiat la 150 de mile spre vest, în cetatea Edesei, la jumătatea distanței spre Antiohia. Aici a întâmpinat pentru prima oară încercarea lui Valens de a promova erezia ariană, episcopul Barsai al Edesei fiind în consecință exilat în 371. Sfântul Efrem a trecut la Domnul în anul 373” (Lewis Ayres, Nicaea and its Legacy. An Approach to Fourth-Century Trinitarian Theology, Oxford, 2004, p. 230).

O abordare limpede despre Dumnezeu și creație

În duhul reglementărilor dogmatice niceene, teologia Sfântului Efrem Sirul se bazează foarte mult pe specificitatea unei esen­țiale distincții dintre Dumnezeu și creația Sa. Pentru a nu lăsa loc interpretărilor aleatorii și pentru a evida orice fel de confuzie, Sfântul Părinte pleacă de la ideea că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt se găsesc în antiteză identitară cu factorul material al creației. El vrea să arate astfel că „Dumnezeu este infinit, nefiind limitat sub categorii spațiale, fiind simplu în înțelesul că este dincolo de orice fel de împărțire; fiind totodată auto-suficient și desăvârșit” (Ute Possekel, Evidence of Greek Philosophical Concepts, ch. 6).

Despre numele dumnezeiești

Perspectiva efremiană, cu privire la atributele dumnezeiești, concordă abordărilor clasice din patristica niceeană (de limbă latină și greacă), cu toate că „baza terminologică a cunoștințelor sale de filosofie greacă nu este foarte clară”. Cu toate acestea, profesorul Sebastian Brock este de părere că Sfântul Efrem cunoștea foarte bine și era pătruns de teologia Sfântului Dionisie Areopagitul, împropriindu-și în special ideile acestuia cu privire la „numele divine” (cf. Brock, The Luminous Eye: The Spiritual World of Saint Ephrem, Kalamazoo, MI 1985, chs. 2-5; Thomas Koonammakkal, ‘Divine Names and Theo­logical Language in Ephrem’, Studia Patristica, no 25/1993, 318-23). Înțelegerea pe care o oferă, plecând de la litera Sfintei Scripturi, asupra lumii naturale, ca element al Provi­denței Dumnezeiești, reprezintă pentru Sfântul Părinte punctul de plecare în vorbirea pe care o face despre Dumnezeu. „El vede astfel numele/atributele folosite de Dumnezeu ca descoperiri ale tainelor Sale. În interpretarea obișnuită a acelei naturi/energii care izvorăște din lucrarea lui Dumnezeu în creație și mai presus de toate din Întrupare și din Scriptură, începem să conștien­tizăm adevărul unui Dumnezeu încă tăinuit. Perspectiva simbolică a lumii naturale pare să depindă de o înțelegere a Cuvântului ca agent al creației și în sensul că lucrarea lui Dumnezeu se rânduiește în așa fel încât noi să putem vorbi de tainele cele ascunse. Sfântul Efrem face aici deosebirea între numele adevărate și cele împrumutate de Dum­nezeu, deosebire legată deopotrivă de întruparea Mântuitorului Hristos și de revelația Sa în Sfânta Scriptură. Numele împrumutate sunt denumiri și termeni preluați de Dumnezeu din existența omenească. Sfântul Efrem pare să aibă în minte termenii folosiți de Scriptură pentru a descrie descoperirile lui Dumnezeu din Vechiul Testament (ca bătrân, războinic, fiind supărat sau părându-I rău) și numele folosite de Hristos cel Întrupat, proprii trupului împropriat prin înomenire” (Lewis Ayres, Nicaea and its Legacy, pp. 233-234).