Din purtare de grijă și din neuitare
Românii au avut întotdeauna un profund respect pentru semenii lor plecați la cele veșnice. Creștinismul, sădit de către Apostolul Andrei în poporul român încă de la fomarea lui, a conferit respectului dimensiunea sa fundamentală, construită pe perspectiva Învierii. În Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul, celebrând valoarea liturgică și culturală a cimitirelor, merită să ne amintim tradițiile funerare românești și să medităm la semnificațiile lor profunde.
Am stat de vorbă pe acest subiect cu părintele Ginel Ivan, consilier în cadrul Sectorului cimitire, monumente și servicii funerare al Arhiepiscopiei Bucureștilor, întrebându-l mai întâi de ce există atât de multe datini și credințe legate de moarte. „Din piosul omagiu pe care au simțit nevoia să-l manifeste românii față de înaintașii lor, din purtare de grijă și din neuitare. Frumos spunea cineva că omul nu moare când moare, ci moare când este dat uitării!”, ne-a explicat acesta.
Din bătrâni, românul socotește că moartea „dă de știre” mai dinainte prin diferite semne, fie că vorbim despre „pocnirea neașteptată a unor obiecte din casă”, despre căderea neașteptată a unei icoane sau a unei oglinzi, fie că luăm în considerare „cântarea cocoșească a găinilor” sau „baterea ochiului de mai multe ori și în mai multe răstimpuri”, fie că vorbim despre „cântarea cucuveicii sau a bufniței, mai ales ziua, pe casă”. Toate acestea au fost percepute ca semne ale venirii iminente a morții, ne-a amintit pr. Ginel Ivan, precizând că prin apariția unor astfel de credințe românul a încercat să atenueze spaima pe care o inspiră moartea, s-o accepte mai ușor, să nu-și deplângă rudele adormite în Domnul, ci să le fericească, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul!” (Apocalipsa 14, 13).
Când sosește momentul plecării din această viață, când „se strică căutătura, când i se tulbură și i se păienjenesc ochii”, românul primește o lumânare aprinsă pe care o ține pe piept, strângând în juru-i pe cei pe care îi iubește cel mai mult. Aceștia trebuie să se roage, cu intensitate, cu lacrimi în ochi, pentru ca muribundul să primească iertarea de păcate din partea lui Dumnezeu, având un sfârșit creștinesc.
Începutul unei lungi și ostenitoare călătorii
„După ce persoana și-a dat ultima suflare, aceasta trebuie spălată cu apă curată (adusă de la un izvor, de la o fântână sau de la un pârâu limpede) și stropită cu agheasmă, după care se pregătesc haine curate pentru a fi îmbrăcată. În această apă se pun, în unele zone, plante pentru ca trupul mortului să miroasă frumos (mentă, calapăr, busuioc, romaniță, lemnul Domnului). În zona Bucovinei există obiceiul de a i se tăia unghiile celui decedat. Îmbrăcămintea este, de cele mai multe ori, sobră, în concordanță cu momentul de tristețe, dar frumoasă și curată, ca să aibă în ce se înfățișa înaintea lui Hristos la Parusie. Frumoasă tradiția și credința în cazul copiilor decedați, cărora cămașa «li se despică dinainte, de sus până jos, ca să poată zbura», pentru că românul crede, cu toată tăria, că aceștia vor fi îngeri. Conform datinilor, fiecare om, după moarte, va face o lungă și ostenitoare călătorie, trecând peste cele 24 de vămi până va ajunge la locurile de odihnă; de aceea, este nevoie de «veșminte noi și țiitoare» (durabile). După îmbrăcare, numită pe alocuri «primenirea mortului», acestuia i se leagă mâinile și picioarele; mâinile se vor încrucișa la piept, ca în semn de rugă și de mulțumire lui Dumnezeu pentru traiul avut, și sub ele se va așeza o icoană sfințită sau o cruce de ceară. Sicriul este tămâiat de jur împrejur de trei ori, pentru a alunga spiritele rele. Sicriul se așază cu capul spre răsărit, împodobit cu flori, într-o cameră anume pentru desfășurarea priveghiului. În jurul lui stau sfeșnice în care se aprind lumânări. Se trag clopotele și se aduce la casa mortului un steag sau prapur, ca semn că în casa respectivă se află un mort. În zona Transilvaniei se poartă un brad, împodobit cu flori, cu mere, cu nuci sau cu prune uscate, care, după înmormântare, se îngroapă la capul mortului, lângă cruce”, ne-a mai spus interlocutorul nostru.
Priveghiul, care poate să aibă loc la capela bisericii, este organizat pentru toți cei care doresc să își ia rămas-bun de la cel răposat. După îndemnul Scripturii, românul cheamă la înmormântare și bocitoare. „Bocetele vorbesc când despre moarte, când despre viață, când despre sufletul celui adormit în Domnul, când despre conjunctura evenimentului”.
În timpul priveghiului se rostesc „stâlpii”, adică fragmente scripturistice de la cei patru Evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan. În credința populară, „stâlpii” fac trimitere la vămile de pe cealaltă lume, înlesnind trecerea celui decedat peste aceste vămi.
Familia se preocupă de pregătirea locului de înmormântare. „Atragem atenția asupra concesionării din vreme a unui astfel de loc, pentru ca rudele să se poată concentra pe aspectul emoțional, și nu pe cele financiar-organizatorice”. Mai ales că, după credința românilor, nu este bine să lași mortul singur nici măcar un minut, ci trebuie să fie cineva neîncetat împrejurul lui. „De aceea, sugerăm ca problemele organizatorice să fie încredințate unor apropiați ai familiei care cunosc doleanțele acesteia, familia rămânând permanent în apropierea celui adormit în Domnul”, explică pr. Ginel Ivan.
Amprenta învățăturii de credință
În ziua înmormântării, sicriul este scos cu picioarele înainte și condus de cei apropiați pe ultimul drum, către locul de înmormântare. Convoiul mortuar are o ordine prestabilită: în față se află un credincios care va transporta crucea, urmat de cei care poartă, în ordine, steagul, sfeșnicul, coliva și prescurile. În continuare se așază preotul (preoții) și cântăreții, după care vin familia și cei apropiați decedatului. Ajunși la biserică, sicriul e așezat în mijlocul lăcașului de cult, pentru slujba de înmormântare.
Conform tradiției, la căpătâiul mortului, pe o masă, se așază două farfurii cu colivă, fiecare cu o lumânare aprinsă, o sticlă cu vin, alta jumătate vin - jumătate ulei și colaci cu câte o lumânare, care ard pe tot parcursul slujbei.
După încheierea acesteia, cei prezenți își iau rămas-bun pentru ultima oară de la decedat, apoi sicriul e purtat până la locul de înmormântare. Acolo, se cântă „Veșnica pomenire” și sicriul este lăsat jos, în groapă, cu grijă. „La pomana organizată de familie se rostește o rugăciune, preotul binecuvântează bucatele și băutura, după care toată lumea este invitată să se servească. În loc de «Noroc!», se spune «Dumnezeu să-l/s-o ierte!» De asemenea, în loc de «Mulțumesc!» se spune «Dumnezeu să primească» sau «Bogdaproste». Urmează pomenirea la 9 zile după înmormântare, cea la 40 de zile și, mai apoi, la multiplu de 3 luni. În aceste cazuri, se organizează o ceremonie la biserică alături de rude și apropiați, care vor aprinde o lumânare și se vor oferi pomeni și colivă celor prezenți. Datorită bogăției datinilor, în cazul în care ne aflăm în situația de a fi pierdut pe cineva drag, persoana cea mai în măsură care ne va sfătui cu ce trebuie făcut în caz de înmormântare este preotul local. De asemenea, observăm că, deși sunt foarte multe tradiții funerare, majoritatea poartă amprenta învățăturii de credință, înfrumusețând-o și îmbogățind-o pe aceasta din urmă”, ne-a mai precizat părintele Ginel Ivan.