Dinaintea naşterii

Înaintea de a prezenta statutul special al moaşei şi credinţele legate de ursitoare, mai zăbovim dinaintea naşterii, o perioadă extrem de emoţionantă în viaţa femeii şi a familiei tradiţionale în general. Reamintim că venirea pe lume a unui copil era şi este principalul prilej de bucurie ce încununează existenţa unui cuplu, considerat astfel binecuvântat, căci „plăcuţi şi cu trecere sunt în faţa lui Dumnezeu femeia şi bărbatul ce aduc pe lume prunci“. O dată căsătorită, grija femeii, în societatea tradiţională, era „să împlinească rânduiala“, anume aceea „de a purcede grea“, astfel urmând să-şi „împlinească rostul pe pământ“, fericind cu urmaşi întreaga familie.

Vom prezenta câteva dintre obiceiurile, superstiţiile şi tradiţiile care trebuiau respectate pe vremuri de către femeia însărcinată. Precizăm că de respectarea acestora depindea, în viziunea înaintaşilor noştri, succesul sarcinii, sănătatea mamei şi a copilului, precum şi drumul în viaţă al celui încă nenăscut. Astfel, în tot timpul îngreunării, femeia trebuia să se ferească ca să nu fure nimic de-ale mâncării, pentru că „fiind prinsă, în ruşinea ei, lesne ar putea să se prindă de obraz, şi prinzându-se, copilul ce-l naşte se iveşte cu semnul lucrului furat pe trup“. Pe de altă parte, femeia grea trebuia, în anumite situaţii, să-şi păzească privirea: „Să nu se uite nicicând lung şi cu prea mare pasiune la lucruri şi oameni sluţi, urâţi, ologi, şchiopi, orbi; (…) uitându-se la ceva, fie om, fie animal defectuos, însemnat, îndată cum a văzut ceva să-şi aducă aminte că e în stare binecuvântată şi că, prin urmare, nu e bine a se uita mult şi lung la nimica, că atunci copilul se naşte după cum a arătat lucrul sau omul ce l-a văzut“. Apoi îi erau interzise anumite activităţi: „Să nu deie cu piciorul la vreun câne, căci copilul ce-l va naşte va fi câinos la inimă sau copilul femeii ce va da cu piciorul în vreun câne sau mâţă va fi flocos şi păros ca animalul pe care l-a lovit!“ În sfârşit, din decodarea anumitor semne se putea anticipa cum va naşte sau ce va naşte respectiva femeie: „Femeia însărcinată care va şedea pe treptele unei scări de la casă va face copilul anevoie; aceea care va şedea pe vreo albie va naşte fată“, iar „femeia îngreunată care poartă mai greu va naşte băiat; dacă poartă mai uşor va naşte fată“. În trecut, pentru abateri de ordin moral, obştea aplica pedepse după gravitatea faptei. Spre exemplu, fata mare care nu-şi purta cu cinstea cuvenită fecioria era pusă în jug la biserică, pentru ca s-o vadă lumea; adesea, ea nu se mai mărita şi nici nu mai avea voie să intre în locaşul lui Dumnezeu. Un alt gen de pedeapsă, mai dură, era aplicat femeii rămasă însărcinată în văduvie; aceasta era dusă la biserică de către vornicul (primarul) satului; aici era întinsă pe pământ, cu pântecele într-o gaură făcută mai înainte, apoi fiind bătută cu vergile până când ţâşnea sângele; după aceasta, era pusă în jug, la uşa bisericii, ca s-o scuipe trecătorii. Deşi oripilează spiritul nostru, pedepsele de acest gen aveau darul de a păstra o anumită rânduială în lumea strămoşilor noştri, aceste pedepse fiind aplicate numai şi numai în ultimă instanţă. În încheiere, revenind la aspecte mai plăcute, precizăm că au existat poeţi şi prozatori români care au surprins extrem de bine lumea profundă a satului arhaic românesc. Dintre aceştia amintim doar pe Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu sau, mai recent, Marin Sorescu. În contextul temei noastre, inserăm în continuare o poezie a lui Vasile Alecsandri, poezie care surprinde cu fineţe „dorul româncei“, sentimentele pe care le încearcă de fapt orice femeie, din orice timp, cu instincte materne nealterate: „De-ar vrea bunul Dumnezeu/ Să-mi asculte dorul meu!/ De-aş avea un copilaş/ Dragul mamei îngeraş!/ Cât e ziuă, cât e noapte,/ I-aş şopti cu blânde şoapte!/ Cât e noapte, cât e zi, / Tot la sânu-mi l-aş păzi!/ L-aş păzi, l-aş dezmierda,/ Mii de sărutări i-aş da! / Şi i-aş zice-ncetişor:/ «Nani, nani, puişor!»/ De-ar fi cerul cu priinţă/ Să-mplineasc-ă a mea dorinţă/ De mi-ar da un băieţel/ Dragul mamei voinicel!/ N-ar fi prunc mai fericit/ Şi pe lume mai iubit!/ Alt copil n-ar fi ca el/ Mititel şi frumuşel!/ Obrăjelu-i ca de spume/ N-ar avea seamăn pe lume!/ N-ar fi ochii nimărui/ Dulci ca ochişorii lui!/ Iar eu mândră măiculiţă/ Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţă/ Ne-ncetat l-aş săruta,/ Săruta şi i-aş cânta!/ Şi i-aş face-o descântare/ S-ajung-un viteaz mare,/ Un viteaz ce-ar străluci,/ Cum n-a fost, nici n-a mai fi!/ Şi l-aş pune să se culce/ Pe-al meu sân, leagăn dulce/ Şi i-aş zice încetişor/ «Nani, nani, puişor!»“.