Dincolo de dualitatea artă - ştiinţă

În cultura românească există o tradiţie în ceea ce priveşte asocierea culturii ştiinţifice şi a celei umaniste, şi personalităţile care au excelat în ambele domenii se sprijină pe această tradiţie

Poetul Costache Conachi era preocupat de „a-şi cuprinde noima“ şi noima o găsea în Amor. Sau, cum am spune noi astăzi, găsea sensul vieţii în iubire. Când citim versuri ca acestea: „Două firi are-ntr-o fire - şi de om şi îngerească/ Una-i dragostea curată, cealaltă-i îi trupească“, nu ne mirăm că a fost inginer: aceasta nu l-a împiedicat să scrie asemenea versuri. Ne întrebăm totuşi de ce scriitorii de azi nu mai fac distincţia dintre dragostea trupească şi cea îngerească. Şi putem răspunde că din punctul de vedere al credinţei, mai puţină importanţă are domeniul de studiu îmbrăţişat: cel umanist sau cel ştiinţific. Vocaţia religioasă este deasupra ambelor. Există totuşi o prejudecată cu care sunt priviţi oamenii din punctul de vedere al formării lor. De multe ori, se asociază unei persoane ce a studiat ştiinţe exacte o anumită rigiditate a spiritului, o lipsă de deschidere spre partea umanistă. A te realiza în ambele domenii este privit cu scepticism sau cel puţin cu uimire. Specializarea tot mai crescândă face ca omul să nu îşi dezvolte darurile naturale decât în anumite direcţii. Vocaţia interdisciplinarităţii, a sănătosului echilibru este tot mai rar împlinită. Adesea, se crede chiar că formaţia ştiinţifică dăunează dezvoltării umaniste. Dar iată ce scrie Ion Barbu, în „Formaţia matematică“, despre Ion Ghica: că atât cultura matematică, dar şi cultura literară au contribuit la valoarea prozei lui. „Ce distinge umanismul matematic de umanismul clasic?“ întreabă Ion Barbu. Şi răspunde: „În două vorbe: o anumită modestie de spirit şi supunere la obiect. O formaţiune matematică, care, dacă se valorifică literar, aduce un anume respect pentru condiţiile create în afară de noi, pentru colaborarea cu materialul dat“. Modestia matematicianului provine din faptul că în munca lui nu se sprijină foarte mult pe memorie, pe tehnici ştiute, ci pe construcţie şi imaginaţie, pe inovaţie, pe intuiţie şi inspiraţie. Creativitatea este solicitată aproape în fiecare moment, ca şi confruntarea cu noul. Niciodată nu poţi spune că ştii. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, colaborarea cu materialul dat, se datorează lipsei de reverie fără obiect a matematicianului. Există întotdeauna un obiect exterior de care gândirea se preocupă. În cultura românească există o tradiţie în ceea ce priveşte asocierea culturii ştiinţifice şi a celei umaniste, şi personalităţile care au excelat în ambele domenii se sprijină pe această tradiţie. Aş aminti doar câteva nume de întemeietori, din secolele trecute: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru. Au fost atât scriitori, cât şi oameni de ştiinţă: Gh. Asachi, Costache Conachi, Ion Ghica, Farcas Bolyai. Poetul Costache Conachi a fost format la Academia Domnească din Iaşi, a fost inginer hotarnic. Şi-a obţinut diploma de inginer şi arhitect la Lemberg, unde a obţinut şi diploma de doctor în filosofie. Despre Conachi criticul Eugen Simion spunea că este unul dintre spiritele întemeietoare şi că acestea „ating, adesea, în sfera lor, o complexitate şi un rafinament greu de depăşit“. Gh. Asachi este întemeietor al presei şi al teatrului românesc în Moldova, dar şi al şcolii de inginerie înfiinţată în 1813 la Iaşi. Ion Ghica a fost scriitor, economist, om politic, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească, luptător pentru Unirea Principatelor. Tot Ion Ghica a fost primul inginer român cu studii inginereşti la Paris, cu o bogată cultură matematică. Farkaş Bolyai s-a afirmat în diverse domenii ale matematicii, dar şi în etnografie, pictură, literatură. Spiru Haret este o altă personalitate care s-a impus prin creaţia ştiinţifică şi umanistă la sfârşit de secol XIX. Supranumit „prinţul esteticii“, Matila C. Ghyka, inginer, având o licenţă în litere şi drept, avea o vastă cultură. A fost profesor de estetică în Statele Unite ale Americii şi apoi la Londra. Are o operă de pionierat în domeniul esteticii, a găsit corespondenţe profunde între gândirea ştiinţifică şi cea artistică. Între ştiinţă şi artă există o frăţietate. Dincolo de dualitatea artă - ştiinţă, există un adevăr pe care-l exprimă Costache Conachi, poet la care mă întorc. El întreabă: „Lumea este învăţătura/ Lumea-i dragostea şi ura./ Oare dragostea ce este?/ Adevăru-i sau poveste?“. Şi tot el răspunde: „Este-un adevăr pe lume/ Căruia eu nu-i pun nume./ ... Când se trezesc doi din somn/ Îngeru-i om pentru om/ Iată dragostea ce este/ Adevăru-i, nu-i poveste“. Ştiinţa sau arta îl împiedică pe om să iubească? De fapt, ele se înfrăţesc prin faptul că prin amândouă se poate aduce slavă lui Dumnezeu, amândouă pot fi doxologice. Atunci nu le-am mai gândi separat, ci împreună, prin scopul lor, acela de a-l apropia pe om de Dumnezeu.