Discernământul nevoinţelor

Fiecare faptă a noastră, pentru a fi plăcută lui Dumnezeu, şi fiecare virtute, pentru a fi bine sădită în suflet, au nevoie de discernământ. El este sarea virtuţilor. Să ne gândim, de pildă, de cât discernământ are nevoie asceza! Omul trebuie să aibă în vedere puterile pe care le deţine şi starea lui duhovnicească. Nu în ultimul rând, să ia în considerare roada nevoinţelor sale, fie că vorbim de post, metanii sau orice altă lucrare săvârşită în această perioadă din an. Nu postim ca să testăm toleranţa la nemâncare, nici doar pentru că aşa ne îndeamnă Biserica, ci pentru că postul trebuie să ne facă mai transparenţi, mai permeabili, mai deschişi harului. La fel şi rugăciunea, nu o facem doar ca să fie făcută, ci fiindcă ea ne hrăneşte, ne astâmpără o foame, o nevoie după duh.
Povestea ucenicul unui avvă că odată a venit la ei o fecioară spunând bătrânului: „Părinte, am postit doi ani, doar a şasea zi mâncând pâine şi am învăţat pe de rost Testamentul cel Vechi şi cel Nou… Ce-mi mai lipseşte să fac?” I-a răspuns bătrânul: „Care este roada acestora în inima ta? Ţi s-a făcut ocara ca cinstea?” Zis-a aceea: „Nu”. „Paguba ta o socoteşti ca pe o dobândă sau pe străini ca pe rudeniile tale după trup, ori lipsa ca îndestularea?” Iar ea a răspuns: „Nicidecum!” Atunci bătrânul a mustrat-o cu blândeţe: „Să ştii că postul şi studiul tău au fost în zadar. Te înşeli pe tine însuţi, lipsindu-te de roada Duhului. Mergi de acum şi începe a lucra cu adevărat la mântuirea ta, fiindcă până acum nu ai dobândit nimic în afară de osteneală.”