„Dispreţuiţi carnea ca să vă mântuiţi sufletele“

Complexitatea gândirii şi viziunii Sfântului Antonie cel Mare nu poate fi descoperită într-o singură apoftegmă sau zicere a sa. Fiecare cuvânt al avvei care ni s-a păstrat în Pateric este un fragment care întregeşte portretul său. Îl vedem pe pustnic mărturisind în apoftegma 32 că a depăşit frica de Dumnezeu pentru că a ajuns la iubirea care alungă teama. În felul acesta fixează un ideal foarte înalt, dar nu intangibil, după cum a dovedit el însuşi. Cum nu se poate ajunge direct acolo, Patericul ne reaminteşte un alt cuvânt al avvei: "Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu. Aminteşte-ţi de cel care dă viaţa şi ia viaţa! Urâţi lumea şi tot ce-i în ea! Urâţi odihna trupească! Lepădaţi-vă de viaţa aceasta ca să trăiţi în Dumnezeu! Amintiţi-vă ce aţi făgăduit lui Dumnezeu, căci El vă va cere socoteală în ziua judecăţii. Flămânziţi, însetaţi, umblaţi goi, vegheaţi, jeliţi, plângeţi, suspinaţi în inima voastră. Cântăriţi-vă dacă sunteţi vrednici de Dumnezeu. Dispreţuiţi carnea, ca să vă mântuiţi sufletele."

Există o aparentă contradicţie între afirmaţia Sfântului Antonie care zice că nu se mai teme de Dumnezeu pentru că îl iubeşte şi îndemnul pe care îl găsim imediat după aceea: "Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu" şi celelalte. Cele două afirmaţii sunt diferite, dar nu se contrazic, întrucât nu se referă la acelaşi lucru. Frica de Dumnezeu reprezintă o etapă pe calea desăvârşirii, depăşită de Sfântul Antonie în persoana sa. Totodată, el îi îndeamnă pe ceilalţi, care nu au ajuns la aceeaşi măsură, să ţină mereu în minte frica de Dumnezeu. Acesta nu este singurul îndemn al avvei. Avem o serie de sfaturi scurte, percutante, nişte recomandări pentru viaţa duhovnicească. Seria de poveţe poate fi cuprinsă în ultima dintre ele, care le sintetizează: "Dispreţuiţi carnea, ca să vă mântuiţi sufletele!" Avem de-a face cu o opoziţie radicală între lumea materială şi cea duhovnicească. Pentru a căpăta acces la cea de-a doua trebuie reduse cât mai mult legăturile cu cea dintâi. Această potrivnicie a lumilor nu reprezintă ceva nou. Sfântul Pavel avertizează că "cei ce se folosesc de lumea aceasta şsă fieţ ca şi cum nu s-ar folosi, căci chipul acestei lumi trece" (I Cor 7, 31). Viaţa pământească nu este altceva decât o călătorie către veşnicele lăcaşuri. Şi totuşi nu putem să nu ne punem întrebarea: Oare chiar atât de puternică să fie opoziţia dintre spirit şi materie? Oare trupul nostru este rău? În felul acesta ajungem în inima unei controverse care a marcat vreme de secole Biserica şi, chiar şi după ce totul a părut lămurit, ispita nu a dispărut. E vorba despre viziunea dualistă asupra lumii. Creştinismul a opus acestei învăţături doctrina sa optimistă, conform căreia răul nu are fiinţă, el există doar prin parazitarea binelui. Cu toate acestea, dualismul tranşant s-a insinuat şi continuă să o facă în înţelegerea unor creştini. Cu atât mai mult, cu cât termenii utilizaţi în Scriptură sau în scrierile Părinţilor ne-ar lăsa să înţelegem că materia sau lumea ar putea fi rele în sine. Aceasta ar fi, foarte schematic, viziunea dualistă: împărţirea lumii în două tabere, binele şi răul, aflate într-un război fără sfârşit. O luptă vizibilă care parcă blochează accesul la adevărul că răul nu este altceva decât produsul pasager al voinţei libere. Materia nu este rea, chiar dacă este coruptibilă, şi este chemată la o continuă spiritualizare. Prin urmare, războiul duhovnicesc, nevăzut, nu este împotriva materiei şi a creaţiei lui Dumnezeu, ci urmăreşte stabilirea unui bun raport al trupului cu duhul. Trupul şi lumea se pot aşeza pe traiectoria spiritualizării doar printr-un efort uriaş. În acest context teologic trebuie înţelese îndemnurile avvei Antonie din apoftegma citată mai sus. Altfel spus: Ţineţi în minte teama de Dumnezeu, pentru ca apoi să o puteţi birui şi pe aceasta prin iubirea de Dumnezeu. Dar pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu, feriţi-vă de ataşamentul faţă de cele trecătoare ale lumii.