Distihuri

Mai întâi, pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu termenii poeticii, explicaţia celui de-al doilea cuvânt din titlul celei mai noi cărţi publicate de universitarul ieşean Adrian Voica. Tradus, chiar liber, distih înseamnă "două stihuri, două versuri", iar pentru o interpretare complexă, acum, când vă prezentăm al doilea volum cu acest titlu al poetului Adrian Voica, apelăm la luminile Dicţionarului tezaur al Academiei şi aflăm că termenul, prezent în limba română încă la 1698, are sensul de "reuniune de două versuri cu structură motrică deosebită, care formează o strofă cu înţeles de sine stătător". Cu tot respectul pentru munca pe care o încorporează Dicţionarul la care am trimis, observăm că autorii articolului nu au indicat cea mai potrivită soluţie etimologică a împrumutului; acceptând soluţia etimologiei multiple, distih este mult mai apropiat fonetic de neogrecescul dístihon decât de dubletele din franceză, distique, şi italiană, distico, cunoscute mai târziu de scriitorii români.

În alte surse savante, găsim informaţii în legătură cu tipul de rime de la versurile distihului, pe care Adrian Voica le cunoaşte şi le respectă creator, într-o complexă alcătuire poetică a cărei primă caracteristică, ce iese în evidenţă imediat, este marea virtuozitate tehnică. Fără o selecţie excesivă, prezentăm câteva asemenea probe: "Părinte drag al meu, mă aflu în izgoană / Respir pământul ţării când creşti din vreo icoană" (Paşoptistul credincios); "În nopţile cu sânzâiene/ Ard focuri albe în poiene" (În aşteptarea umbrei). O altă trăsătură pregnantă este raritatea cuvintelor atrase în discursul poetic, notă subliniată încă de recenzenţii primului volum, apărut în 2009 (ale căror opinii autorul a ţinut să le împărtăşească şi cititorilor de acum, publicându-le într-o secţiune finală a recentei apariţii); acestei categorii îi aparţin arhaismele şi regionalismele, printre care, de exemplu, pohtaci "cel cu pofte trupeşti"; grijnic "grijuliu"; siliuţă "văl care se pune pe faţa mortului" (într-o tânguire de bocet: "Blestemată-s, Iliuţă!/ Faţa ta-i sub siliuţă") şi multe, foarte multe altele. Pentru a înţelege strategiile de virtuozitate lingvistică ale unui postmodernist ce păstrează, totuşi, în prim-plan logicul, o poartă de pătrundere este, apoi, urmărirea raporturilor dintre titlu şi versuri, dezvăluind intelectualitatea travaliului de exprimare a unui concept, a unei sentinţe morale, adesea expresie a sarcasmului, a ironiei, eventual a unei dezamăgiri faţă de genuin; Hermafrodiţii primăverii, numindu-i pe ghiocei (dar, poate, într-o opţiune de polemică literară), sunt descrişi astfel: "Din omăt ies omătuţe/ Mici şi gingaşe fătuţe". Aşadar, neliniştii de aşteptare a cititorului la contactul cu un termen neologic definind în fond o anomalie îi răspunde delicateţea imaginii, subliniată de graţia versurilor, o notă ce ne întâmpină şi în alte cazuri: "Afară iarăşi se întroieneşte / Cu iepuri albi. Şi luna stă turceşte" (Peisaj hibernal). Cât de aprofundată este căutarea spre asociere pentru rimă a cuvintelor ne-o dovedeşte împerecherea a doi termeni consideraţi de Adrian Voica (doar) drept Vecini de scris; este vorba de pramatie şi pragmatie, ultimul cu sensul de "lucrare, operă": "Face el pragmatie/ dar e tot pramatie". Din perspectiva istoriei limbii, ne confruntăm cu evoluţia semantică a unui împrumut din greceşte: pragmateía, preluat curent sub forma pramatie, alunecat spre peiorativ, de la "produs, marfă" la "produs şi, apoi, persoană de proastă calitate". Poate conta însă şi confruntarea cu neologismul pragmatic (din neogrecescul pragmatikós): cel interesat îndeaproape de aspectul practic al lucrurilor ajunge să aibă trăsături ale pramatiei, persoana care acţionează preponderent în funcţie de interesele de conjunctură, în dauna obiectivităţii.