Doamna Criză

Suntem în criză. Economică, ecologică, paideică, axiologică, etcaetera. Găsiţi dumneavoastră şi alte cuvinte care ar putea sta sub acest veritabil concept unificator. Am putea, chiar, să-l scriem cu majusculă. Eu cel puţin aşa îl voi folosi în continuare. Alegerea mea se susţine mai ales în condiţiile în care, la televizor şi în gazete, de orice factură ar fi ele, acest „Bau-bau“ recent pare să capete consistenţă personală. Criza e „duşmanul“, ea „a venit“, „s-a instalat“, „destabilizează“, „distruge“, „anulează“, „ucide“, „bagă în faliment“, „bate la uşă“, „pleacă“, „se întoarce“. Am putea să-i dăm şi nume, aşa cum au uraganele americane: Katrina, Willy ori, mioritic, Savetuţa, Ileana sau Dochia. Avem de unde alege. Un lucru însă e cert: trăim în vremurile Doamnei Criză. Alura aceasta voievodală, trebuie să recunoaştem, e fabricată de oportunişti de toate felurile. Şi asta se poate observa foarte uşor dacă ne uităm lângă noi, aproape, fără să perorăm vast şi apocaliptic (etim.) pe marginea unor teme de politică planetară, macroeconomie sau de dinamică a civilizaţiilor.

De exemplu, la două zile după ce s-a anunţat instalarea Crizei în SUA, şeful redacţiei la care lucram mi-a comunicat, cu vădită compasiune, că nu voi mai putea primi mărirea de salariu negociată: „E criză! Până nu trece, nu putem face nimic!“. În tot acest timp care s-a scurs de la întronizarea temutei Doamne şi până astăzi, în România cel puţin, faptele şi predicţiile au luat chip de cataclism. Totuşi, aşa cum ne ştim, puţină adrenalină nu ne strică. Românii dau randament mai ales în perioade nefaste. Noi ne descoperim, subit, vitalitatea tocmai atunci când restul omenirii pare sleită de puteri. Suntem, fie că recunoaştem sau nu, fiinţe instinctuale şi ne mişcăm optim abia atunci când condiţiile care fac posibilă viaţa devin aride. Singura problemă cu care ne confruntăm este inventarea televizorului. Cum apare un derapaj, la primul semn de dezechilibru, imediat ce a fost sesizată deriva, cohorte de sfătuitori năvălesc pe micile ecrane şi încep să explice, să „analizeze“ şi să dea sfaturi. Pentru orice segment de viaţă „afectat“ de Criză există, la noi, şi pandantul său hermeneutic. Naţia trebuie lămurită, poporul condus spre ape mai puţin tulburi. De nenumărate ori am auzit spunându-se la TV: „Trebuie să le explicăm oamenilor!“, „Oamenii simpli nu înţeleg!“, „Cetăţenii trebuie informaţi!“, „Nu trebuie să minţim oamenii!“ şi altele asemenea. După un talk-show în care invitaţii folosesc astfel de formule, mai mult sau mai puţin asemănătoare, printr-un insidios mecanism psihologic, ajung să mă simt o persoană asistată. Mi se pare că trăiesc într-un imens centru social în care fiecare aspect al vieţii mele depinde de buna pricepere a altora; de la cel mai mărunt şi până la marile dileme existenţiale. Pentru orice există un sfat, o exegeză, un „trebuie“ sugerat de alţii. Suntem, acum îmi dau seama şi recunosc, „ţara Mioriţei“: fiecare dintre noi este o oiţă care trebuie păstorită, îndrumată, ocrotită. Totul după reţeta simplă: bagă-le frica-n oase şi apoi prezintă-te ca salvator! Efectul pe termen lung este indiferenţa politică a cetăţenilor, lehamitea, plictisul înaintea dezbaterilor publice, chiar dacă ele ar putea avea ca obiect şi probleme reale. În tot acest timp, Doamna Criză îşi vede nestingherită de treabă şi pufneşte-n râs înaintea priveliştii kitsch a unui popor întreg legănat la sân de câţiva guralivi.