„Doar în limba ta durerea poţi s-o mângâi“
Au trecut cinci ani de când Grigore Vieru a plecat să-şi continue poemele în ceruri. Devenit de multă vreme un simbol al încercării de renaştere spirituală şi naţională în Basarabia postbelică, cum afirma criticul literar Eugen Simion, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească ce a simbolizat generaţia lui Goga pentru Transilvania. Poezia sa respiră mesianism. Pentru Vieru cuvântul devine apel, esenţă a unei gândiri focalizate, grefată pe acele elemente ce intră în componenţa valorilor care includ ţara, neamul, vatra.
Născut în anul 1935, când bolşevismul stalinist se instaura în Basarabia sub pretextul echităţii sociale şi al civilizaţiei, poetul vorbeşte despre primii ani ca o perioadă deşi săracă, totuşi fericită şi demnă. „Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am jeluit niciodată de asta. Am secerat desculţ şi porumbul nostru, pe pământuleţul nostru, am cules desculţ strugurii tămâioşi din viişoara noastră, nici ea prea întinsă. N-am argăţit la nimeni pentru că este o ruşine să argăţeşti. La noi numai beţivanii şi leneşii care-şi vindeau pământul argăţeau. Pământul, atât cât l-am avut, ne-a hrănit prin dărnicia şi cuminţenia sa, la fel prin osteneala mâinilor noastre“.
Puţin mai târziu, el trăieşte inconştient drama unei sfâşieri lăuntrice între ceea ce simţea şi ce i se preda în clasă, la cursuri. „Ştiam de la şcoală, din mincinoasele manuale, că sunt moldovean, şi nicidecum român, adică sunt de alt neam, de altă limbă şi de altă datină. Români erau cei din manuale, care ne «ocupaseră» şi ne «bătuseră» pe toţi de-a rândul, ne «luaseră» bucata de pâine de la gură şi culmea! - ne obligau să vorbim româneşte. Deci «nu» eram român, dar atunci când mergeam pe valea Prutului mi se umezeau ochii, privind prin păienjenişul sârmei ghimpate spre satul de pe celălalt mal“.
Pedagogul unui neam
Într-un imens teritoriu românesc, pustiit de război şi de secetă, cu satele şi oraşele rămase fără preoţi, fără învăţători, profesori şi ingineri, fără funcţionari publici, care odinioară avea o aşezare în firesc, intervin situaţii care vor să schimbe istoria unui neam, limba şi toate obiceiurile lui. Dar nimeni nu realiza că cine vrea să-l despartă pe Vieru de limba sa maternă, de memoria neamului său comitea nu numai un păcat de neiertat, dar şi cea mai odioasă crimă împotriva ideii de om. Poetul s-a transformat de nevoie în pedagog şi a făcut în Basarabia mai mult decât a putut face o armată numeroasă. Pentru început a alcătuit un volum de 200 de pagini, „Albinuţa“, cartea preşcolarului, un material care a făcut mai dificilă rusificarea. Pentru că dacă bolşevicii invocau rusificarea prin lipsa materialului didactic în limba română (ce să facem, ziceau rusificatorii, de ce nu v-aţi pus la punct şcolile naţionale, noi nu putem lăsa tineretul analfabet. Societatea socialistă nu tolerează analfabetismul, aşa că învăţaţi ruseşte!), lucrarea lui Grigore Vieru este dincolo de plăcerea jocului şi a muzicii o faptă istorică pentru însângerata Basarabie natală. Manualul lui Vieru exprimă dragostea faţă de patria română de la primul la ultimul rând al cărţii. Iată ce scrie poetul însuşi într-o antologică litanie dedicată unui confrate, Liviu Damian: „Când eram mic,/ mă jucam în cuvinte./ Jucam prost/ Am pierdut aproape/ toate cuvintele./ N-aveam de la cine/ lua altele./ Tata era luat/ şi dus departe./ Mama tăcea./ Acum încep/ Să învăţ din nou cuvintele./ Vai, la vârsta mea/ ce greu e să le-nveţi!/ Până când spun mamă/ îmi creşte mare feciorul./ Până când spun tată/ îmi albeşte capul./ N-am timp de pierdut,/ mă silesc să le-nvăţ/ măcar pe cele mai sfinte./ Încep să fac cântece/ din numai două cuvinte“ (Abecedar).
Poezia lui Vieru nu este estetizantă sau experimentală. Ea este în primul rând trăire. Pentru că doreşte să ne aducă aminte cum să vieţuim, pentru cine şi de ce. Din poeziile marelui basarabean poate fi sesizat limbajul obsesiv afectiv. El se traduce prin cuvinte apte să coaguleze sensurile celor mai multe enunţuri poetice, formulate pe parcursul carierei sale literare. Acestea sunt: mamă, casă, sat, pământ, limbă, patrie.
„Ce se ară cu lacrima?“
Să luăm, de pildă, motivul mamei. Ipostaza dramatică în care o prezintă pe mamă ni-l recomandă pe G. Vieru ca pe un poet de primă însemnătate. Mama lui Grigore Vieru este femeia necăjită a Basarabiei, cu palmele îmbibate de lutul câmpului muncit, sleită de naşterea pruncilor, buimăcită de arşiţe şi de necazuri, care sfârşeşte în sărăcie, dar nu în umilinţă. Ea este conştientă că trebuie să salveze un neam. După ce şi-a împlinit rostul, eterna mamă, inspiratoare şi protectoare, moare în sărăcia în care a trăit şi a trudit toată viaţa. În comparaţie cu modelul clasic, mama din poeziile lui Vieru poate să pară cu totul umilă şi neademenitoare. Dar cât de sfântă este ea pentru neamul românesc şi cât de curată şi adevărată, privită pe fundalul Golgotei basarabene!
„Ce izvor/ Se ia după om?/ Glasul mamei.
Ce e dulce / Şi nu se aduce?/ Buzele mamei.
Care spice cresc/ Cu vârful în jos?/ Braţele mamei.
Care stele pe cer/ Cad amândouă odată?/ Ochii mamei.
Ce se ară/ Cu lacrima?/ Chipul mamei.
Ce e nemărginit/ Şi nu calcă iarbă străină?/ Sufletul mamei. (Ghicitoare fără sfârşit)
Mama, ca motiv fundamental al poeziei lui Vieru, cunoaşte numeroase întrupări stilistice, de la confesiunea directă, abia ascunsă în mantia versului şi studiul diverselor motive până la un anumit hermetism folcloric.
„Uşoară maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ./ În priviri c-un fel de teamă/ Fericită totuşi eşti/ Iarba ştie cum te cheamă/ Steaua ştie ce gândeşti“ (Făptura mamei).
De multe ori, mama şi pământul, ţara, limba în care vorbeşti se confundă în creaţia literară a poetului basarabean. Ridicarea acestuia şi respectul pe care-l doreşte păstrat pentru limbă şi ţară reprezintă nu doar un demers poetic, sublim în sine, dar făcut de amorul artei, ci un act de înfăptuire a dreptăţii. De limba maternă, izvorul viu al lacrimii de mamă nu te poate despărţi nici chiar moartea: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce/ Tot în limba ta“ (În limba ta).
„Eu am ţară unde să mor!“
În ipostaza sa de bard, Grigore Vieru nu se localizează doar în „lacrima“ Basarabiei care i-a inundat ochiul, în însingurata margine a ţării, ci îşi îndreaptă privirea spre ea însăşi, unde găseşte sălăşluind contrastele: „Sunt în Bucureşti, Mamă,/ Am văzut aici/ Chipul frumuseţii române/ Dar mai mult m-au înfricoşat/ Ochii tulburi ai urii/ Şi ai vrajbei între fraţi./ Braţele de gheaţă ale făţărniciei/ Colţii de fier/ Ai pizmei şi ai bârfei./ Aici am văzut chipul curat,/ Dar tot aici,/ Şi chipul strâmb/ Al vânzării de frate./ Cu sufletul rănit,/ Voi parafraza pe nipon: «În Bucureşti/ A fost înjunghiată România»./ Dar tot în Bucureşti/ Reînvia-va./ Mă împrospătez zilnic/ Cu înălţătoare cuvinte/ Întru Hristos./ Căci fără ele/ S-ar bâhli gura,/ Inima s-ar umple de putregai/ Şi mă rog biblic:/ Scoală, Doamne, să nu biruie omul“ (Contur).
Basarabia, ca şi celelalte ţinuturi româneşti, a fost jucată la târgul nevolnic al marilor puteri. De aceea, viaţa oamenilor al căror exponent şi purtător de cuvânt a fost Grigore Vieru a fost presărată cu tot felul de obstacole, cu ghimpii urii şi ai desconsiderării. Dar asemenea lor, marele poet nu şi-a schimbat aurul din suflet pe monedele succesului facil şi nici iubirea de semeni în deşertăciune. Credinţa în Dumnezeu nu şi-a rătăcit-o prin cugetări păgâne, nici optimismul nu s-a prefăcut în pesimism. Unul dintre gesturile cele mai impresionante şi definitorii ale liricii lui Grigore Vieru este acela al sfidării morţii în numele valorilor care-i călăuzesc fiinţa şi dau marile înţelegeri ale creaţiei: „Mare eşti, moarte,/ Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu./ Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu./ Eu am ţară unde să mor./ Tu nu, tu nu“ (Prin mine, un cântec).