Doi cărturari și o trainică prietenie: Patriarhul Nicodim și Mihail Sadoveanu
Anul 2019, dedicat satului românesc, precum şi patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română, a prilejuit rostuirea multor cuvântări și scrierea a numeroase pagini despre locul și rolul satului românesc în devenirea noastră spirituală și națională; au fost aduse în lumina recunoştinţei cele două mari personalități ale Bisericii strămoșești și ale culturii române: patriarhii Nicodim și Iustin; tot acum, s-a evidenţiat truda tuturor tălmacilor cărților de cult, care, de-a lungul vremurilor, au înzestrat Biserica românilor cu neprețuitul tezaur ascuns în paginile acestora. Dintr-o astfel de perspectivă ne vom opri asupra Patriarhului Nicodim Munteanu, ca inegalabil traducător și diortositor, și la prietenia lui cu un renumit mânuitor al condeiului, Mihail Sadoveanu.
Apropierea dintre cei doi a început după 1925, când Episcopul Nicodim Munteanu s-a retras din scaunul episcopal al Hușilor la mănăstirea sa de metanie, Neamț. Revenirea lui „acasă” a fost un veritabil act providențial, căci Primul Război Mondial adâncise puternic rănile de pe chipul străvechii lavre. Scriitorul cunoştea bine situația grea a așezării monastice: prieten cu un alt vrednic stareț al ei, arhiereul Narcis Crețulescu, aflase deja despre lipsurile cu care se confrunta aceasta chiar înaintea începerii războiului. În timpul stăreției Arhiereului Nicodim, cunoscutul condeier a poposit din ce în ce mai des în chinovie, obiceiul devenind o frumoasă tradiție; prin anii ’30, la Neamț se întâlneau două „soboare”: cel măreț al monahilor, „condus” de întâistătătorul lor, vlădica Nicodim, și cel al scriitorilor, sosiți, într-un număr din ce în ce mai mare, de la revista „Viața Românească” din Iași, în frunte avându-l pe Mihail Sadoveanu. Despre memorabilele întâlniri ale celor două „sinoade” aminteşte și părintele Vasile Vasilache, martor al acelor vremi: „În duminici şi sărbători, când cu toţii intrau în biserica «Înălţării Domnului» a lui Ştefan cel Mare, însuşi Vodă de peste veacuri era şi el în fruntea mulţimilor, închinându-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe care Alexandru cel Bun o primise ca dar de la împăratul Ioan Paleologul de la Bizanţ”.
„Ctitorul nou” de la Neamț îl fascina pe Sadoveanu cu erudiția lui
Sadoveanu a asistat la multiplele prefaceri și înnoiri de la Neamț inițiate de vrednicul stareț, îndeosebi după ce acesta izbutise să redobândească, măcar în parte, vechile proprietăți de dinainte de secularizare. Practic, Nicodim a pus în mişcare mult așteptata înviere a Neamțului, după neîncetatele răstigniri îndurate de-a lungul secolelor. Impresionat de profundele transformări ale chinoviei nemțene, Sadoveanu, în iunie 1936, publica în revista oficială a Arhiepiscopiei Iașilor, Mitropolia Moldovei, un articol elogiator, intitulat „Ctitor nou”, în care realiza o succintă radiografie a rodnicei stăreții a vlădicului Nicodim la Neamț. Între altele, romancierul evidenția: „An de an, toate au crescut, au înflorit; pe lângă toate ale unei bune gospodării, tiparniţa şi-a luat iar fiinţa, dând la lumină opere de mângâiere a sufletelor creştine; seminarul monahal şi palatul cel nou s-au ridicat ca printr-un farmec, drepturile vechi încălcate au fost, în parte, câştigate. De aceea îl socot pe Părintele Mitropolit Nicodim unul din marii ctitori de la Neamţ. Ar fi îndestulătoare numai asemenea bună lucrare ca să-i ţie faima şi pomenirea în veac”.
Pe scriitor îl fascina și cărturarul Nicodim: desele lor întâlniri i-au făurit în minte planuri alese, inspirate din lucrarea neobositului stareţ nemțean. Îi privea cu admirație opera, căci i-o aprecia în mod deosebit, şi îi urmărea cu viu interes noile scrieri. Într-un amplu studiu, publicat în revista literară Viața românească, în 1929, Sadoveanu întocmea o analiză impresionantă a recentei tălmăciri a Psaltirii, realizată de ierarh în tihna Neamțului, prin 1927-1928. Spicuim din textul sadovenian: „Psaltirea vlădicului Nicodim s-a arătat în taină în pacea de la Neamțu; a înflorit acolo, la apa Ozanei, ca o floare rară a cărei sămânță părea pierdută. Tălmăcirea aceasta nouă se armonizează cu trecutul de cultură al vechii ctitorii domnești, cu munții care fumegă, cu apele care spumează, cu toată poezia măreață a locurilor sfinte, cu mormintele monahilor și a voievozilor, cu sufletul nostru românesc”.
Diortosirea cărților bisericești, una din prioritățile ierarhului Nicodim
Secretarul scriitorului, Constantin Mitru, spunea că întâlnirile dintre cei doi prieteni se petreceau fie în tihna Neamțului, fie la Iași, unde ierarhul îl primea pe romancier în Palatul mitropolitan, discuțiile lor despre bătrâne vremi ori despre slove vechi și noi întinzându-se uneori pe ceasuri bune. În drum spre casă, tacticos, scriitorul își scotea un carnețel și nota, probabil, aspecte interesante din cele discutate. O temă predilectă abordată de cei doi a fost necesitatea diortosirii cărților bisericești, spre a le înveșmânta în straiele unei limbi accesibile, frumoase, spre „hrana duhovnicească a poporului românesc”, după cum însuși prozatorul spunea. Trudnica lucrare a cărturarului Nicodim a urmat-o, discret, și literatorul. De exemplu, în anul 1927, Episcopul Nicodim tipăreşte Viețile sfinților într-o îndelung așteptată diortosire arhierească. Mi se pare interesant faptul că și Sadoveanu publică, aproximativ în aceeași perioadă, mai multe cărți hagiografice: Din viețile sfinților, 1924, 1926; Spre Emaus, 1924, Sfintele amintiri, 1926.
Diortosirea Psaltirii făcută de vlădica Nicodim prin 1927 l-a determinat pe scriitor să încerce și el o astfel de minuțioasă cercetare. Ajutat de câțiva buni prieteni, rabinul Moses Duff din Iași și Iulius Sechter, președintele comunității evreiești din Târgu Neamț, care-l inițiaseră în tainele textului masoretic, Sadoveanu trudește vreme de câțiva ani la o traducere inedită a Psaltirii lui David; din păcate, regimul comunist i-a interzis s-o publice, aceasta văzând lumina tiparului abia după 1990.
„Înalt în simțire cât Ceahlăul și adânc în gândire cât adâncul mării”
Tot prin intermediul scriitorului Sadoveanu, Nicodim Munteanu, ales între timp al treilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, l-a cunoscut pe Iulius Sechter, legând cu el o neprefăcută prietenie. Dovadă stă un document inedit, ce mi-a fost evidențiat de profesorul Emanuel Bălan din Târgu Neamț. Retras pentru ceva vreme de tihnă la Mănăstirea Neamț și aflat într-o vizibilă suferință fizică, la 25 septembrie 1947, Patriarhul Nicodim a primit o scrisoare din partea comunității evreiești din Târgu Neamț, semnată de Iulius Sechter. Epistola exprima un sincer sentiment de solidaritate cu suferința octogenarului ierarh: „În ziua de miercuri, 24 septembrie, la sărbătoarea Iom Kipur, zi de post total, în toate cele opt sinagogi din orașul acesta s-au oficiat rugăciuni pentru însănătoșirea Înaltpreasfinției Voastre”. A doua zi, de la Neamț, Patriarhul le răspunde lui Iulius Sechter și întregii comunități evreiești: „Am fost și sunt foarte mișcat de cele ce mi-ați comunicat. Întregii obști a evreilor din Târgu Neamț, dar și din întreaga țară, doresc tot binele de la Dumnezeu”.
Revenind la frumoasa amiciție literară dintre Patriarhul Nicodim și Sadoveanu, cel din urmă, după ce a participat la slujba de înmormântare a distinsului ierarh cărturar, în 4 martie 1948, i-a dedicat câteva rânduri în presa vremii, elogiindu-i personalitatea uriașă pe care a rezumat-o astfel: „Patriarhul Nicodim a fost înalt în simțire cât Ceahlăul și adânc în gândire cât adâncul mării”.