Doi pe Cruce
Parcă tot mai des auzim de cazuri de copii care cad pradă unor boli grave, unor maladii care lovesc subit, fără avertisment. Încercări medicale parcă peste puterile celor mici și fragili, celor care nu știu ce este suferința și nici consecințele acestor boli, pe termen lung, în viețile lor. Pe umerii plăpânzi parcă poartă, în acele momente de încercare, întreaga lume a adulților cu păcatele ei, cu atrocitățile ei, cu neputințele ei. Sunt îngeri cu aripi amputate, care ne vorbesc doar cu privirile nedumerite, desprinse brutal de o copilărie fericită, și care acum întrezăresc negurile morții. Este atâta durere nestrigată în acele priviri, atâta mirare, atâta suferință sinceră, dar și atâta demnitate, încât rămânem fără grai. Iar părinții lor - făpturi umane plasate în iadul deznădejdii și durerii fără margini - merită întreaga noastră compasiune.
Nu există, cred eu, o încercare mai mare în viața unui om decât aceea de a-și vedea copilul pe buza morții, pe pragul durerii oarbe. Nici o pierdere nu echivalează, în intensitatea copleșitoare a emoției, cu despărțirea de suflețelul căruia i-ai dat viață. Nici un eșec, nici o calamitate nu au egal în fața aripilor îngerului morții, care dă târcoale, ca o pasăre de pradă, victimei. Și atunci te întrebi, cu durere surdă: „Doamne, de ce? De ce mie, de ce copilului acestuia nevinovat, care nici măcar nu știe ce e viața, ce e păcatul?” E limpede, din perspectiva părinților astfel încercați, că nici un scenariu anterior, nici un joc al imaginației, nici o simulare prealabilă nu te găsește pregătit în fața unei asemenea probe a vieții. Nimic pe lume nu te antrenează pentru așa ceva, nimic din ceea ce știi nu mai este valabil în astfel de momente. Deși, ceva tot ar fi...
Când ai o brumă de credință, în cele mai tragice secvențe de disperare apare licărul speranței, apare mesagerul divin - îngerul păzitor - care parcă îți șoptește că nimic nu e pierdut, deși așa pare. Apoi se ivește, „ca din senin”, cineva care te ajută cu un sfat, cu o vorbă omenoasă, cu o soluție concretă. Se creează pe lângă tine o centură protectoare a rugăciunii colective, a invocării Celui Preaînalt pentru a întoarce roata deznodământului care pare implacabil. Sfinții la care te rogi parcă încep să-ți vorbească, să te încurajeze, Maica Domnului însăși - mamă îndurerată pe pământ, veghetoare în ceruri - îți întinde o mână de ajutor sufletesc. Dintr-odată, simți cum cerurile întunecate și ostile parcă se deschid, raze de lumină licăresc în întuneric, simți cum Dumnezeu este atent la tot ceea ce ți se întâmplă ție și copilașului tău. Nimic din ceea ce este omenesc nu te poate consola cu adevărat, exceptând sprijinul de sus. Pe acela îl primești cu recunoștință, cu dublă recunoștință: pentru ajutorul primit și pentru faptul că Dumnezeu îți arată ție, făptură de lut, că El există. Bucuria de a-L descoperi pe El într-un asemenea moment devine copleșitoare! Paradoxal, durerea arată altfel, de-acum. Este o durere suportabilă, este o durere cu o anume dulceață, care poartă în ea o anume gingășie. Este durerea mângâiată de Domnul Vieții Însuși, din ea dispare revolta, nedumerirea. Începi să te lași pe mâna Lui, accepți orice deznodământ, te împaci cu orice situație. Lacrimile suferinței se preschimbă în plânsul recunoștinței, simți că la cârma vieții tale - și la cârma vieții, în general - este Dumnezeu: suveran, nobil, părintesc. Și Care a folosit canalul deschis de suferință pentru a te strânge la piept și pentru a-ți șterge lacrimile cu mâna Lui străpunsă de piroanele crucificării. Atunci sărută-I-o și tu, șterge-I și tu sudoarea de pe frunte și spune-I așa: Doamne, acum suntem doi pe Cruce, Tu pentru întreaga umanitate, eu pentru copilul meu. Fă o minune, așa cum Tatăl Tău nu a făcut, cerându-I să ia de la Tine paharul suferinței. Nu a făcut minunea pentru ca o altă minune, mult mai mare, să-și facă loc: învierea Ta! Fă-mă părtaș ei, Doamne, dimpreună cu copilul meu, amin!