Domnitorul Constantin Brâncoveanu și Mitropolitul Antim Ivireanul

Personalități de prim rang ale vieții sociale, culturale și spirituale a începutului de secol 18 în spațiul românesc, domnitorul Constantin Brâncoveanu și Mitropolitul Antim Ivireanul au avut, în cea mai mare parte a timpului, o relație de susținere și de respect reciproc. Au lucrat pentru slava lui Dumnezeu și pentru neamul românesc. Au murit amândoi ca martiri și s-au întâlnit în cer în ceata sfinților.

Nu se știe cu exactitate când Antim l-a întâlnit prima dată pe Constantin Vodă Brâncoveanu. Documente descoperite recent de părintele arhimandrit Mihail Stanciu arată că Antim a venit mai întâi la Mănăstirea Cetățuia de lângă Iași, în primăvara lui 1686, probabil împreună cu Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Tot la îndemnul acestuia, Antim a venit mai apoi în Țara Românească. Aceasta se va fi întâmplat după vara anului 1689. Aici trebuia să lucreze la împlinirea planului Patriarhului Dositei Notara de apărare a Ortodoxiei, prin tipărirea cărților de cult și de cultură creștină. Inițiativa a fost susținută material, mai ales, de Sfântul domnitor martir Constantin Brâncoveanu. Personalitatea atât de complexă a Sfântului Antim Ivireanul nu poate fi înțeleasă fără a ne situa în contextul social-politic din vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Mrejele politice ale epocii au țesut o negură dea­să în sud-estul Europei, care s-a întins și la nord de Dunăre. Casa lui Brâncoveanu nu era numai casa unui domnitor foarte bogat, ci și a unuia cultivat și rafinat, deschisă multor învățați adunați din Italia și de la Constantinopol. La data venirii sale în Țara Românească și încă un număr bun de ani, până când personalitatea sa a căpătat prestigiul care l-a impus, Antim Ivireanul nu era decât unul dintre numeroșii învățați prezenți la curtea lui Brâncoveanu, pentru a da curs planurilor sale culturale și religioase. Domnitorul știa foarte bine că numele său putea să rămână mărturie peste veacuri doar prin realizările culturale, care l-au făcut cunoscut în întregul Orient ortodox. Și pentru că era râvnitor în împlinirea planurilor sale, a pus bazele celui dintâi așezământ superior bine organizat - Academia Domnească de la Sfântul Sava. A dezvoltat tiparul în cele cinci mari centre tipografice din vremea sa (București, Snagov, Buzău, Râmnic și Târgoviște), ridicându-l, sub raportul operelor imprimate și al tehnicii tipografice, la nivel european. Cercetătoarea și lingvista Aurelia Bălan-Mihailovici privește întâlnirea acestor două personalități ca pe un plan divin: „E lucrarea lui Dumnezeu cum s-au întâlnit acești doi mari oameni și mari sfinți, căutători de Dumnezeu într-o lume atât de tulbure”.

Faptul că Antim îl socoate mereu pe domnitorul Constantin Brâncoveanu binefăcătorul său, iar pe Mitropolitul Teodosie îl pomenește ca părinte ocrotitor, ne dovedește că amândoi au avut încredere în el, l-au iubit încă de la început, de aceea l-au și susținut nu doar la tipărirea cărților, ci și la avansarea pe cele mai înalte trepte și răspunderi eclesiale: egumen al Mănăstirii Snagov, Episcop al Râmnicului și Mitropolit al Țării Românești. Pasionat cercetător al vieții Sfântului Antim Ivirea­nul, academicianul Gabriel Ștrempel subliniază: „Antim a fost apreciat mult de Brâncoveanu. Și Brâncoveanu a fost cel care l-a săltat și l-a ajutat pe el”. Colaborarea rodnică dintre cei doi a dus la dezvoltarea limbii române și la introducerea ei în cult, la sporirea activităților tipografice în limbile română, greacă, slavonă, arabă și georgiană. Multe dintre Bisericile Ortodoxe aflate în Imperiul Otoman au fost sprijinite atât financiar, prin bunăvoința domnitorului român, cât și prin tipărirea de cărți necesare activității liturgice și prin trimiterea de tipografii în spațiul arab și georgian.

Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici apreciază curajul de a tipări cărți în limba română de către Mitropolia Ungro-Vlahiei, aflată sub dominația Patriarhiilor de Constantinopol și Ierusalim: „Brâncoveanu s-a întâlnit cu Antim Ivireanul pe aceeași idee de a tipări cărți în limbile sacre de atunci: slavona și greaca. Însă au tipărit cărți și în românește, ceea ce este un lucru extraordinar pentru acele timpuri”. Numeroase opere au fost elaborate și tipărite de teascurile lui Antim, dar el nu avea să uite că păstoriții săi nu erau greci, ci români și că limba română își cere drepturile sale. De aceea, cărțile fundamentale folosite în Biserică, el le-a tradus în limba română și a năzuit și a ostenit pentru triumful limbii române în cult. Asumându-și riscurile de a supăra Patriarhia de Constantinopol, domnitorul l-a sprijinit pe mitropolit în acest demers curajos, care a fost fundamental pentru limba română.

Cu un domnitor luminat și cu un mitropolit deschis înnoirilor, Bucureștiul devenise în acea perioadă unul dintre marile centre ortodoxe, de unde cărţile puteau pleca atât spre Bisericile din Grecia, cât şi spre cele din sudul sau estul slav ori spre cele din Răsăritul ortodox grec, arab şi georgian.

Pentru spațiul românesc a fost o conlucrare rodnică: „Ceea ce este remarcabil este faptul că domnitorul român conducea cu sfatul țării, care era condus de mitropolit. Aceasta era o tradiție, iar mitropolitul țării juca un rol extrem de important, mai ales că era un om care știa multă carte, căci în general aristocrații medievali europeni erau oameni care abia știau să scrie și să citească, puțini fiind cărturari”, a mai precizat academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Antim Ivireanul a fost un om al timpului modern, un om cu deschideri mult mai mari decât cele ale vremurilor pe care le-a trăit. Mare orator și bun păstor de suflete, ar fi putut fi tot atât de mare om politic, dacă destinul l-ar fi condus pe culmile vieții laice. Rămâne un caz singular în istoria noastră. El este, într-un anume fel, produsul epocii în care a trăit. În altă vreme și sub un alt domnitor, n-ar fi prins rădăcini adânci și personalitatea sa nu ar fi adus atâta folos pentru neamul românesc. Constantin Brâncoveanu a avut nevoie de el, i-a sondat adâncimile și n-a greșit ridicându-l urmaș al Mitropolitului Teodosie de Veștem, așa cum ceruse bătrânul mitropolit în testamentul său.

În cei câțiva ani senini ai activității sale ca mitropolit (1708-1711), Sfântul Antim a fost atașat de Brâncoveanu și supus domnitorului. Când acesta participa la slujbe, i se adresa la final, elogiindu-l sau rugându-se Domnului Atotputernic pentru domnitor și pentru casa lui. În unele prefețe ale lucrărilor tipărite, Antim îl prezintă în mod strălucitor pe domnitorul iubitor de cultură. Mitropolitul, care încă din fragedă tinerețe a trăit ca sclav printre turci, cunoștea duritatea și brutalitatea otomanilor. Așa că s-a identificat repede cu năzuințele poporului român, birurile și umilințele de tot felul făcându-l să lupte pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman. De aceea în predicile sale face adesea aluzii la suferințele poporului. Nimeni nu a fost cruțat în cuvântările sale pentru păcatele observate, nici chiar domnitorul.

Ca domnitor, Brâncoveanu a încercat prin diplomație să mențină un echilibru politic și diplomatic spre a păstra pacea în țară, dorind să nu se angajeze în nici un fel de război. Mai mult, s-a opus ca războaiele dintre imperiile vecine să se desfășoare pe teritoriul românesc. În anul 1711, între domnitorul Constantin Brâncoveanu și Mitropolitul Antim au apărut tensiuni pe fondul izbucnirii războiului ru­so-turc. Corespondența dintre Moscova și București, în perioada 1701-1714, demonstrează că Brâncoveanu se afla în relații bune cu țarul Petru cel Mare. În 1711, Brâncoveanu a aștep­tat, în tabăra de la Albești, rezultatul bătăliei de la Stănilești, refuzând să se angajeze într-o luptă pe care o considera fără succes. Înainte trimisese pe Gheorghe Castriotul spre Iași, la Petru cel Mare, oferindu-se să medieze pacea dintre ruși și turci. Drept urmare constatăm că relațiile cu Rusia nu s-au rupt după 1711.

Despre atitudinea Mitropolitului Antim în desfășurarea războiului din 1711 aflăm din cronica lui Radu Popescu: „Acolo la Urlați se afla Vlădica și toți boierii. Văzând că Vodă Constantin șovăie în privința rușilor, Vlădica a adunat sfat (...). Sfatul a hotărât să se unească cu rușii și să părăsească pe Constantin Vodă, considerând că domnitorul a hotărât să trădeze pe ruși”.

După acest episod, Antim cade în dizgrația lui Brâncoveanu, care îi cere prin duhovnicul său, Episcopul Mitrofan de Nisa, să demisioneze. În caz contrar, domnitorul urma să ceară caterisirea lui de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Mitropolitul Antim i-a răspuns lui Brâncoveanu prin două scrisori de apărare, din care se poate lesne observa că învinuirile aduse ierarhului cărturar sunt numeroase, acestea fiind rezultatul unor intrigi bine țesute de niște „obraze mari bisericești și mirenești” pline de răutate.

Despre aceste momente tensionate, academicianul Gabriel Ștrempel vorbește cu tristețe: „Brâncoveanu l-a suspectat pe Antim, și nu fără motiv, că era de partea Cantacuzinilor. Și atunci s-au stricat raporturile dintre ei. În 1712 a fost un fel de discuție gravă între Brâncoveanu și Antim. În două scrisori Antim încearcă să se disculpe de acuzațiile pe care i le aducea Brâncoveanu, dar nu reușește. Brâncoveanu nu l-a scos din scaun, căci era un om al sfințeniei, dar după aceasta raporturile dintre ei s-au răcit”. Brâncoveanu, ca și Antim, era un om care ținea la demnitatea sa și, chiar dacă nu s-a atins de mantia și de scaunul de păstor duhovnicesc, relațiile dintre ei niciodată nu au mai fost aceleași.