Dragostea îţi arată pe aproapele tău ca pe tine însuţi

Toată fapta bună este rod al dragostei, de aceea lung este cuvântul despre ea. Hristos zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi“ (Ioan 13, 35). Iar Pavel strigă: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul“ (Romani 13, 8). Şi nu simplu şi fără de rost a zis acestea, ci pentru că sunteţi datori unii altora. Şi precum trupului îi suntem datori cu hrana cea de toate zilele şi totdeauna i-o dăm, aşa şi cu iubirea ne învaţă să fim. Şi nu numai cu aceea suntem datori, ci mult mai mult, căci ea ne povăţuieşte la viaţa cea veşnică şi rămâne cu cei ce o au. Pentru că zice Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I Corinteni 13, 13). Să o învăţăm nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Şi mai întâi prin felul zidirii noastre. Căci Dumnezeu, creând pe om, din el a poruncit să se facă toţi, ca toţi să ne socotim una şi aşa să ne silim să petrecem în dragoste unii faţă de alţii. Apoi, prin iconomia Sa, Dumnezeu a rânduit cu înţelepciune să se arate dragostea unuia către altul. Şi ascultă cum Dumnezeu, umplând lumea de multe bunătăţi, a dat fiecăruia un loc osebit de cultivare de roade. Dar pentru nevoia hranei mergând unii la alţii şi dând cele de prisos ca să ia cele ce lipsesc, să iubim pe cei de o fire cu noi.

Acest lucru s-a făcut şi la fiecare om în parte. Că nu s-a dat unui om să le ştie pe toate, ci unuia i s-a dat meşteşugul medicinei, altuia meşteşugul tâmplăriei, iar altuia altul, ca având trebuinţă unii de alţii, să ne iubim între noi. La fel şi în cele duhovniceşti poate vedea oricine că se petrece, precum zice Pavel: „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă în acelaşi Duh credinţa, iar altuia darul vindecărilor, în acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia doosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor“ (I Corinteni 12, 8-10). Dar nimic nu este mai înalt decât dragostea. Pentru aceasta Pavel a cinstit-o mai mult decât toate, zicând: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele de le-aş cunoaşte... şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, l-2). Şi nu s-a oprit aici, ci adeverează că şi moartea pentru dreapta credinţă nu are nici un folos de nu va fi şi dragostea cu ea. Şi nu în zadar a zis atâtea despre ea, ci ştia, ştia cu adevărat, ca un lucrător al poruncilor lui Dumnezeu, că de va fi ea tare înrădăcinată în om, va răsări din el rodul tuturor bunătăţilor. Căci aceea: „Să nu ucizi, să nu preadesfrânezi; să nu furi; să nu fii mărturie mincinoasă“ (Ieşire 20, 13-l6) şi oricare alta poruncă, se cuprind în una: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Şi de ce să zicem cele mici şi să trecem cu vederea pe cele mari? Dragostea L-a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu cel iubit printre noi, făcându-Se locuitor şi petrecător cu oamenii. Ca stricând înşelăciunea zeilor celor mulţi şi vestind cunoştinţa de Dumnezeu cea adevărată, să înveţe pe oameni a se iubi între ei, precum mărturiseşte Ioan, zicând: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Iar Pavel, fiind aprins de aceasta, a slobozit acel glas ceresc: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoanele, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?“. Şi lăsând pe acestea ca pe nişte mici şi simple, a arătat pe cele mult mai mari decât acestea, zicând: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Romani 8, 25, 38-39). De aici vedem că nimic nu va mai putea să despartă pe fericitul acela, care era aprins de dragoste, nici cerul, nici pământul, nici marea, nici împărăţia cerurilor, nici chinurile iadului, căci toate le trecea cu vederea pentru Hristos. Şi de vom cerceta şi pe ceilalţi sfinţi vom vedea că toţi au plăcut lui Dumnezeu prin dragoste. Dragostea îţi arată pe aproapele tău ca pe tine însuţi, te învaţă să te bucuri de bunătăţile lui ca de ale tale şi să suferi neajunsurile lui ca şi pe ale tale. Dragostea pe cei mulţi îi face un trup, iar sufletele lor le preface în vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii odihneşte nu în cei despărţiţi unii de alţii, ci în cei uniţi cu sufletul. Dragostea face averile personale ale tuturor, precum se zice în Cartea Faptele Apostolilor: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una şi aici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte“ (4, 32) şi se da la fiecare după cum avea trebuinţă. Mulţimea celor ce se iubesc unii pe alţii şi se unesc într-un gând este ca un zid puternic întărit cu pietre bine potrivite şi care este nebiruit de năvălirile vrăjmaşului şi de bântuielile diavolului. Şi pe bună dreptate. Cei uniţi între ei rămân nebiruiţi de meşteşugurile vrăjmaşilor şi ridică strălucitele semne de biruinţă ale dragostei. Şi precum strunele chitarei sunt multe, dar sunetul lor unindu-se scot un sunet foarte veselitor, aşa şi cei uniţi într-un gând scot glasul cel dulce al dragostei. De aceea, şi Pavel ne sfătuieşte „să gândim la fel“ şi „unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filipeni 3, 16; 2, 3). Ca nu pentru iubirea de cinste să se strice dragostea, ci lăsând cinstea unul altuia, să petrecem în unirea gândului. Şi iarăşi zice: „Slujiţi unul altuia prin iubire“ (Galateni 5, 13). Căci toată Legea într-o poruncă se cuprinde: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Cel ce iubeşte nu voieşte să poruncească, ci să i se poruncească, şi se bucură mai mult când i se porunceşte, decât când porunceşte. Cel ce iubeşte voieşte mai mult să dăruiască, decât să ia, că voieşte să aibă pe prieten dator decât să fie el dator. Cel ce iubeşte şi voieşte să dăruiască ceva celui iubit, nu voieşte să pară că dăruieşte, ci că celălalt începe facerea de bine. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări)