Dreptatea noastră şi aparenta nedreptate a lui Dumnezeu

Experienţele cardinale ale vieţii noastre constau în întâlnirile cu ceilalţi, în care se află, de fapt, ascunsă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Întâlnirea cu celălalt este o reală provocare, el este cineva de cucerit, de apropriat - nu în sensul de a-l pune egoist în slujba ta, ci conştientizând că gravitarea ta în jurul său îţi este de folos. Relaţiile cu cei din jur, fie că sunt cei mai vechi prieteni, se aseamănă adeseori relaţiilor diplomatice dintre state - încrederea totală nu este un fapt de la sine înţeles, în schimb, eşti conştient că doreşti lucruri de la acesta ori că ai nevoie de ajutorul său ori că, pur şi simplu, te afli tu în poziţia de a i-l conferi. Practic, negociem la fiecare pas „regulile jocului“, în conformitate cu care oferim şi pretindem la rândul nostru lucruri. Iar posibilitatea eşecului relaţiei constituie un important catalizator în demersul nostru de „îmblânzire“ a celuilalt, mobilizându-ne să ne deschidem mai mult.

Este greu de gândit existenţa relaţiilor fără regulile care să schiţeze ce este permis să facem şi ce nu, precum şi acele comportamente care le periclitează. Condiţia încrederii este ca bunăvoinţa noastră să fie întâmpinată de bunăvoinţă, ca toţi să se supună acestor reguli. Ceea ce pretindem cel mai des atât în relaţiile simple, de prietenie, părinte-copil, dar şi în cele oficiale, mergând până la cea dintre cetăţean şi putere, este dreptatea. Concepţia noastră asupra dreptăţii este una juridică. Esti răspunzător pentru fiecare acţiune, încălcarea unei reguli atrage după sine blamarea şi pedeapsa. Această concepţie nu este eronată, la nivelul societăţii, aplicarea ei este necesară. A nu trimite în spatele gratiilor un criminal în serie sau un hoţ dovedit nu numai că ar periclita soarta cetăţenilor, dar ar exista riscul ca percepţia asupra acestor comportamente să nu mai fie negativă. Părintele Symeon Bruschweilller spune că, „în starea noastră de păcat, statul propune un bine relativ. Este domeniul dreptului. Statul nu ne poate conduce în rai, dar se forţează ca pământul să nu devină iad“ („Celălalt Noica“, ed. Anastasia, p. 192). Problema apare când noi acţionăm pe baza acestei concepţii la nivel imediat, transformându-ne în judecătorii celor din jurul nostru, făcându-i răspunzători în faţa noastră, nu a propriei conştiinţe sau a lui Dumnezeu. În condiţiile în care suntem înzestraţi cu libertate după chipul libertăţii lui Dumnezeu, trebuie să gândim mai curând în termeni de responsabilitate pentru acţiuni, decât de răspundere. Problema răspunderii vizează doar faptele şi conformitatea lor cu regula sau legea, orice comportament deviat în mod nejustificat trebuie pedepsit. Responsabilitatea, însă, adânceşte discuţia, întrucât presupune o mişcare interioară, antrenează atât gândirea, cât şi motivaţia, voinţa, nu doar acţiunea. A răspunde tu pentru greşeala altuia apare nu doar ca ceva nedrept, ci ca o nebunie. În acelaşi timp, Cuviosul Sofronie Saharov spune că, în duhul iubirii, nu este nimic mai firesc decât să-ţi asumi responsabilitatea greşelii aproapelui, că, din contră, nefiresc este să nu te consideri deloc responsabil pentru răul din lume. Ceea ce ne determină să ne autojustificăm şi să ne dezvinovăţim este, de fapt, neputinţa de a înţelege că existenţa integrală a omenirii este cuprinsă în existenţa personală a fiecăruia din noi, fără să pună în pericol alteritatea inalienabilă a fiecăruia din noi. În „Abecedar al credinţei“, Christos Yannaras defineşte morala, ce funcţionează ca regulator al relaţiilor interumane, drept „un cod de porunci şi îndatoriri care prevede ce este plăcut lui Dumnezeu şi ce nu este plăcut“ (ed. Bizantină, p. 14). Nu este deloc întâmplătoare folosirea termenului „plăcut“ pentru a numi acţiunile noastre bune sau drepte, tocmai pentru a arăta că legea lui Dumnezeu este cea a iubirii şi nu cea a dreptăţii. Nu cunoaştem ce Dumnezeu consideră drept, în faţa Sa dreptatea noastră este „ca o cârpă lepădată“. În acelaşi timp, nu putem spune că Dumnezeu este nedrept, dar nici că este drept, în sensul în care înţelegem noi astăzi dreptatea, fiindcă atunci faptul că a îngăduit moartea Fiului Său pe Cruce nu ar fi cu neputinţă de cuprins. Aşa cum arată pilda iconomului nedrept, că este bine să ne facem „prieteni cu bogăţia cea nedreaptă“ (Luca 16, 9), nu suntem chemaţi să respectăm legea dreptăţii, pentru că dreptatea lui Dumnezeu s-ar putea să fie nedreptatea noastră, ci legea, scandaloasă după judecata lumii, a iubirii necondiţionate.