Drogurile, medicina şi literatura

Un lichid volatil, capabil să determine stări onirice şi chiar halucinaţii este eterul etilic. Înainte de a deveni un anestezic general util, (folosit timp de aproape un secol), eterul a fost un drog popular în Irlanda şi Franţa, la concurenţă chiar cu băuturile alcoolice. De altfel, există date că şi studenţii în medicină se adunau în mici grupuri pentru a inhala lichidul volatil pus în mijlocul mesei, pe tampoane de vată. Acestea erau intitulate chiar „partide de eter“.

Guy de Maupassant, un maestru al nuvelei realiste şi senzuale, a evoluat, în ultima parte a operelor sale, către un fantastic, uneori halucinant. Biografii săi nu exclud faptul că scriitorul, libertin notoriu şi sifilitic recunoscut, gusta din experinţele beţiei mediate de consumul de eter. La fel şi contemporanul său, Jean Lorrain, un membru al mişcării dandy, a realizat, în opera sa, un univers fantastic, din care nu lipseau halucinaţiile. Sinceritatea experienţei este mărturisită chiar de o colecţie a nuvelelor sale, care este intitulată „Contes dâun buveur dâether“ („Povestirile unui băutor de eter“). Ceva mai târziu, Sir Arthur Conan Doyle, creatorul personajului Sherlock Holmes, utiliza cocaină în injecţii intravenoase, pentru a obţine stări ultralucide. Cine a citit anchetele lui Sherlock Holmes a realizat că deducţiile savante şi complexe, inteligenţa şi capacitatea de a interpreta, se învecinează întrucâtva cu paranoia. Pe de altă parte, celălalt personaj, doctorul Watson (de fapt o altă reprezentare a lui Conan Doyle, care era şi el medic), deşi se înclină în faţa justeţii interpretării detectivului, dezaprobă utilizarea cocainei. Marele Sigmund Freud, părintele psihanalizei, disciplină caracterizată prin grija pentru detaliu, pentru interpretarea viselor, pentru elaborarea intelectuală, a fost şi el un utilizator de cocaină. Deşi este autorul lucrării „Űber Coca“, după ce a proslăvit utilizarea acestui panaceu, a fost bântuit de teama că ar putea să-şi rateze cariera din cauza acestui drog. Deşi el a promovat utilizarea cocainei ca stimulant şi euforizant, adevărata utilizare medicală a fost descoperită de prietenul său, Karl Koller, care l-a folosit pentru prima oară ca anestezic local. Ideea că acest drog ar putea fi folosit pentru a creşte performanţele, pentru binele umanităţii, s-a dovedit a fi total falsă, utilizarea cronică a cocainei ducând spre decădere şi nebunie, aşa cum au fost descrise în romanul lui Robert Louis Stevenson intitulat „Lâétrange cas du Dr. Jekyll et de Mr. Hyde“ („Straniul caz al Dr. Jekyll şi al domnului Hyde“). Din această lucrare transpare ideea că intoxicaţia, beţia, accesul la o parte inconştientă a eului, care pentru unii artişti ar putea constitui baza creativităţii lor, s-ar confunda, conform unor vechi tradiţii, cu o „posedare demonică“.