Drumul greu al monahului și încercările vieții unui patriarh
Chemarea Frăției Sfântului Mormânt este tainică pentru fiecare novice care își asumă a fi străjer al Mormântului Domnului. Cei care viețuiesc în locul unde Hristos a fost Răstignit și a Înviat sunt binecuvântați de Dumnezeu, având bucurii negrăite de la Domnul Slavei, cum s‑ar putea întâlni și cu felurite încercări.
De multe ori, cuvintele ce ilustrează viața unei persoane pot distrage vigilența auditoriului, săturând interesul de informație, dar nereușind să‑l hrănească. Asemenea sunt și slovele care descriu viața și activitatea tânărului Emanuil Skopelitis, venit din Grecia, în vremea slujirii la Ierusalim a Patriarhului Timotei. În Cetatea Păcii a cunoscut umilele și înaltele ascultări, dar și marile încercări prin care poate trece un om, un monah, un ierarh.
Născut la data de 17 aprilie 1939, în insula Samos din Grecia, Patriarhul Irineu a primit la Botez numele Emanuil. A ajuns la Ierusalim în 1953, dorind să‑și închine viața slujirii Domnului, devenind peste timp cel de‑al 140‑lea Patriarh al Ierusalimului.
În anul 1958 a fost tuns în monahism, primind numele Sfântului Sfinţit Mucenic Irineu, Episcopul Lyonului, şi, peste un an, în 1959, a fost hirotonit ierodiacon. În 1963 a absolvit Școala Patriarhală din Ierusalim. În 1965 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1966 a fost hirotesit arhimandrit. A urmat la Atena studii universitare în Teologie.
La 27 februarie 1981 a fost ales Arhiepiscop al Ierapolei, iar în martie același an a fost hirotonit arhiereu, doi ani mai târziu fiind numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ierusalimului.
Cândva, în ziua răsplătirii celei drepte, atunci când istoria va fi copleșită de povara veșniciei, cu toții vom fi așezați la locul cuvenit, dincolo de aprecieri mai mult sau mai puțin pripite, pe care le înțelegem sau nu.
Despre Patriarhul Irineu aduc câteva mărturii, cu speranța că acestea se vor constitui într‑o amintire pentru istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române și a Bisericii Ortodoxe Universale.
Când l‑am cunoscut, în anul 1992, Arhiepiscopul de Ierapolis, Irineu, era în putere. Îmi amintesc că era un prieten apropiat al Mitropolitului Nazaretului, Chiriacos. Acest lucru se întâmpla când la Ierusalim păstorea bunul Patriarh Diodor I, care‑i prețuia pe români și manifesta deschidere și jovialitate față de interlocutori, oaspeți și pelerinii Țării Sfinte, mai ales după schimbarea regimurilor politice din România, Serbia, Bulgaria, Rusia ș.a.m.d.
Arhiepiscopul Irineu a venit în România, ca delegat al Patriarhului Diodor I, pentru a participa la festivitățile de proclamare solemnă a canonizării Sfântului Ioan Iacob, în 1992. Era însoțit de Mitropolitul Chiriacos al Nazaretului.
A fost impresionat de trăirea inedită ce a văzut‑o la Iași. Nu a mărturisit‑o el, ci prietenul său, Chiriacos, cu care, întâlnindu‑mă de câteva ori în anul 2014, am discutat pe marginea vizitei făcute în România, la hramul Catedralei Mitropolitane din Iași.
Era uimit! Niciodată la Ierusalim, cu toate că atât de mulți pelerini doresc să ajungă acolo, nu a fost adunată o asemenea mulțime.
Amintirea pe care o păstra Mitropolitul Nazaretului era, de fapt, și a însoțitorului său în pelerinajul amintit, Arhiepiscopul Irineu de Ierapolis, devenit mai târziu Patriarh al Ierusalimului.
A adus atunci la Iași, pentru biserica Sfântului Ioan Iacob de la Mănăstirea Neamț, un fragment din moaștele Sfântului Ioan Iacob, într‑o casetă de metal, care a produs o mare bucurie în rândul credincioșilor din România, odorul sfânt fiind păstrat cu evlavie în cea mai frumoasă biserică închinată Sfântului Ioan Iacob, construită în vecinătatea lavrei unde marele nevoitor a devenit monah în anul 1936.
Păstorirea la Ierusalim a Patriarhului Irineu, după trecerea la cele veșnice a Patriarhului Diodor I, a fost plină de încercări, provocări, tensiuni și neînțelegeri. În ce privește acuzațiile, se prea poate să fi fost doar lucruri omenești sau greșeli pe care numai Dumnezeu le poate judeca.
În timpul slujirii mele la Ierusalim, am aflat mai multe despre starea sa de sănătate, despre retragerea pe care a ales‑o fără să fi fost supus unor presiuni, despre faptul că liturghisea în fiecare zi, că i se duceau prescuri și bucate într‑un coș care se ridica până la odaia unde locuia, neavând altă cale de acces la el.
S‑a hotărât ca numele lui să fie scos dintre conducătorii Bisericii ierusalimitene, apoi s‑a revenit asupra deciziei. Patriarhia Ecumenică și cea a Ierusalimului au reașezat numele lui între Păstorii Bisericii Ierusalimului, într‑o perioadă în care avea nevoie de înțelegere și mângâiere, întrucât suferința, boala și încercările și‑au pus amprenta peste trupul și inima sa.
Hristos Domnul oferă felurite moduri prin care să ne mântuim sufletul, răsplătind, cu veșnicia, bunătatea, în orice mod s‑ar manifesta ea. În același timp, de multe ori, Părintele cel Bun, în pedagogia Sa tainică, trebuie să ofere doctorii amare celor care doresc să guste din eterna Sa Împărăție.
Suferința îl apropie pe om de Dumnezeu, iar Biserica oferă exemplele luminoase ale sfinților care în timpul vieții au fost nedreptățiți, calomniați și defăimați. Nu cred că i‑a fost ușor nici Patriarhului Irineu să ducă toate acestea, mai ales că judecata oamenilor, din nefericire, este, adeseori, nedreaptă. Drept ești Tu, Doamne, și toate lucrurile Tale sunt drepte și căile Tale sunt milă și adevăr, și Tu ești Judecătorul lumii (Tobit 3, 2).
Retras în ultima perioadă în Grecia, proinpatriarhul Ierusalimului, Irineu, a purtat cu el crucea exilului, a amărăciunii, dar și a răbdării cu care s‑a dus înaintea lui Dumnezeu.
Gândul lui se îndrepta mereu către Ierusalimul sufletului său, unde a petrecut mai bine de 60 de ani, și spre minunata insulă Samos, locul obârșiei sale, unde va aștepta ziua Învierii.
La puțin timp după trecerea sa din această viață, trupul fostului Patriarh al Ierusalimului a fost așezat în vechea biserică Sfântul Elefterie din apropierea Catedralei ateniene, unde Primatul Bisericii Greciei, Arhiepiscopul Ieronim, a săvârșit o slujbă de pomenire, înconjurat de un sobor de ierarhi. În dimineața zilei de 11 ianuarie, un avion militar a transportat de la Atena până în insula Samos, locul nașterii fostului patriarh ierusalimitean, trupul său, care a fost prohodit în Catedrala mitropolitană, de un sobor de ierarhi, preoți și diaconi, prezidat de Mitropolitul Nazaretului, Kyriakos.
După slujba de prohodire, Irineu I al Ierusalimului a fost îngropat în Mănăstirea „Cinstita Cruce” - Timiou Stavrou -, alături de alți trei Patriarh ai Ierusalimului, Chiril al II‑lea, Ierotei și Timotei, frați de slujire și originari din același loc. Ca o prețuire tardivă și cinstire din partea conaționalilor săi, Patriarhul Irineu a avut onoruri militare, cu focuri de armă, cu intonarea imnului național al Greciei, cu așezarea drapelului Patriarhiei Ierusalimului peste sicriu, dar și cu foarte multe lacrimi din partea celor care l‑au cunoscut, în special a unor ierarhi și preoți din soborul prezent.
În ceasurile despărțirii de Patriarhul Irineu, în diferite locuri ale lumii ortodoxe s‑au înălțat rugăciuni pentru odihna sufletului său: la Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Atena, în alte locuri ale Greciei și nu numai.