Drumul spre sine

„Orașul de trei ori sfânt, teatru al dezacordurilor interreligioase, ne dă de gândit. Trebuie să fraternizăm. Pentru această încercare, Dumnezeu ne somează să ne cântărim pe noi înșine, fie că suntem evrei, creștini, musulmani, agnostici. La Ierusalim mai mult decât oriunde altundeva, Dumnezeu ne provoacă, ne împinge nu doar către divin, ne invocă umanitatea în ce are aceasta mai polivalent, mai complex, mai înclinat către armonie. Dumnezeu Tatăl? Atunci cele trei monoteisme trebuie concepute ca o frăție. Ne vom arăta oare, într-o bună zi, în stare să acceptăm Provocarea Ierusalimului?” Se pare că întrebarea lui Eric-Emmanuel Schmitt nu găsește un răspuns pozitiv în contextul actual, când Țara Sfântă este măcinată din nou de războiul israeliano-arab ce nu a mai cunoscut o asemenea intensitate de la războiul din „Ziua ispășirii”.

Noua carte a lui Schmitt nu este o ficțiune, ci parcurge în forma unui jurnal pelerinajul său în Țara Sfântă la invitația Vaticanului de a scrie despre această experiență. Ea se transformă într-un adevărat drum spre sine pe măsură ce autorul evadează din sine spre sine. Pelerinajul său urmează un drum inițiatic spre centrul ființei sale, făcându-ne părtași acestei deveniri.

Drumul este anevoios pentru fiecare din cei care-l caută. E plin de pericole, un ritual de trecere de la profan la sacru, de la efemer și iluzoriu la realitate și eternitate, din moarte la viață, de la om la divinitate. Acest lucru îl realizează cum nu se poate mai inspirat Eric-Emmanuel în cartea de față.

„Provocarea Ierusalimului” se adaugă imensei literaturi a pelerinajului ce reprezintă necesitatea omului de a evada spre sine, călătoria trupului și a sufletului dincolo de limitele acestei realități sensibile. Cartea lui Schmitt devine un fapt al mărturisirii cre­dinței prin experiența pelerinajului care îl ajută să-și împlinească nu doar nevoia de sacru, ci și reașezarea în taina unor valori spirituale care au găsit punctul de revelație ca să le exprime.

Parcă începi să înțelegi că nu conștiința logică a transcendenței te duce pe drumul ei, ci necesitatea lăuntrică. Experiența duhovnicească face parte din structura noastră spirituală atâta vreme cât suntem deschiși spre ea.

Cartea demonstrează că drumul e plin de incertitudine, de frustrări de tot felul, de judecăți arbitrare, mai ales când te confrunți cu misterul în inima locurilor sfinte. Ea răspunde nece­sității de a redescoperi sacrul într-o lume care l-a expulzat, deși îl caută în multe feluri.

Nu știu cum, mi-a adus aminte de cartea lui Dan C. Mihăilescu: „Oare chiar m-am întors de la Athos?” - străbătută și ea de atâtea dileme ale „omului din afară” care caută drumul spre „cel dinlăuntru”, dar și de excelenta carte pe care am găsit-o în biblioteca Așezământului Românesc din Ierusalim, scrisă de unul din primarii Ierusalimului - Teddy Kollek împreună cu Shulamith Eisner: „My Jerusalem, twelve walks in the world’s holiest city”, care prezintă istoria Ierusalimului condimentată cu o perspectivă autobiografică. Este una dintre provocările oricărui vizitator al acelor locuri, pelerin sau nu, care simte nevoia propriei mărturisiri.

Diversitatea tradițiilor de care vorbește Schmitt ne atrage atenția asupra distanțării lui Dumnezeu față de toate expresiile lui posibile, dând posibilitatea pelerinului unei transformări lăuntrice autentice pe măsura expe­rienței personale.

Pe Dumnezeu nu-L „vizitezi” la locurile sfinte, ci-L descoperi. Vorba părintelui Scrima: „A-L spune pe Dumnezeu înseamnă a deschide limbajul, ca și experiența religioasă către ne-spusul lui, către misterioasa lui nemărginire”, iar această deschidere are nevoie de mărturisire personală ce începe ca „o dorință lipsită de obiect, în mijlocul unei disponibilități fervente”. Așa înțelegem mai bine drumul autorului spre sine.

Credința, în măsura în care se vrea autentică, nu poate fi lipsită de o luptă internă. Scepticismul autorului legat de necesitatea pelerinajului însuși este universal valabil într-o lume ce și-a pierdut consistența credinței. Orice drum presupune o analiză a propriilor resurse de a-l face, iar autorul ne poartă prin propria biografie cu eleganță, arătându-ne premisele încă incerte pe care se așază însuși drumul.

Așa facem cunoștință cu etapele expediției, rezerva unui asemenea drum, chiar dacă au existat tatonări anterioare, fie doar de natură literară, dacă ne gândim la romanele autorului: „Evanghelia după Pilat” sau „Poarta cerului”, amintite în jurnal.

Schmitt ne conduce prin propria biografie amintind de perioada în care „religia se menținea în afara clanului familial”, un om care a străbătut un prim drum de la un ateism instinctiv la unul educat, cu o teză de doctorat despre metafizica lui Diderot (întem­nițat pentru ateism), trecând printr-un extaz mistic în Sahara (descris în romanul „Noaptea de foc”), și continuând cu revelația lecturii Evangheliilor de la Paris, „căuta să vadă cine este Iisus”.

Convins că „a fi creștin înseamnă a accepta misterul, un mister ce nu constă în necunoscut, ci în incomprehensibil”, autorul ne introduce în propria experiență a pelerinajului cu dorința de a-l parcurge cu smerenie. Ne aflăm în fața unui jurnal confesiv care nu se oprește la a consemna doar derularea evenimentelor, ci este străbătut de o interogație continuă ce provoacă cititorul spre propriile interogații. Rămâi uimit cât de asemănătoare pot fi unele dintre ele, mai ales pentru cititorii care au avut ei înșiși propria experiență a pelerinajului în acele locuri.

Nu te miră, de pildă, expe­riențele avute în Biserica Nașterii Domnului din Betleem, intrarea în peștera Nașterii sau cele legate de Sfântul Mormânt din Ierusalim, un moment de adâncă reve­lație care sfidează raționalul și depășește orice logică ca să poată îmbrățișa smerenia întâlnirii intime cu Dumnezeu într-o adevărată gimnastică a pelerinului: îngenunchere, semnul crucii, ridicare (p. 93).

Fiecare loc vizitat este supus unei interogații existențiale ce relevă nu doar propriile interogații, ci și cultura autorului ce deschide noi unghiuri de a privi realitățile contemporane ale unor locuri pline de istorie prin referințele bibliografice și ideatice pe care le face, fie că vorbește de Sfântul Charles de Foucault, fie de Blaise Pascal. Dacă „locurile mărginesc orizontul, reflecția îl deschide”, acesta este și paradoxul pelerinajului: „Adevărul pe care îl caută nu e cel al pământului, ci al cerului. Chiar dacă seamănă cu o expediție arheologică, nu se reduce la asta”.

Demersul memorialistic reu­șește să transmită propria expe­riență și devenire prin care filtrează întâlnirile atât cu oamenii, cât și cu locurile, convins că istoria omenirii se reduce la tensiunea dintre două elemente arhitectonice: zidul și podul (p. 108), care se reflectă cel mai bine în conflictul dintre Israel și Palestina. E miniatura întregii omeniri.

Întâlnirea cu Ierusalimul devine provocatoare în măsura în care revelează cele două elemente arhitectonice în cadrul celor trei monoteisme ce-și dispută aici supremația spirituală în ciuda atrocităților comise în numele ei.

Nici una dintre marile capitale pe care le-a cunoscut istoria nu te înfioară ca Ierusalimul, oraș al gloriilor și al umilințelor, de multe ori distrus și de atâtea ori înviat prin idealul înălțător pe care îl reprezintă. Amestec de Orient și Occident, acesta e orașul de peste 800.000 de locuitori în care Zidul Plângerii, Biserica Sfântului Mormânt și Domul Stâncii reprezintă cele trei lumi ce-și dau întâlnire sintetizând unicitatea spirituală a cetății.

Ierusalimul ne trezește! Invi­tația la fraternizare e mai actuală și mai provocatoare ca oricând, în ciuda faptului că e teatrul atâtor dezacorduri interreligioase ce derivă din „respingerea criticii și din alergia la nesigur”, pe fondul unei triple legitimități.

Provocarea Ierusalimului îmbracă pentru autor și o altă haină - cea a credinței, a unei teofanii tulburătoare, în ciuda tuturor refuzurilor interioare, la mormântul Mântuitorului. Credința și refuzul credinței ne exprimă libertatea, e convins autorul. Tocmai de aceea credința înseamnă un salt, iar a te alătura creștinismului nu înseamnă ceva rațional, ci ține de un semn (p. 112).

Descrierea „semnului” e pentru mine punctul adevăratei provocări pe care i-o aduce pelerinajul autorului, iar celelalte experiențe sunt puzzle-ul care a condus la această teofanie, pentru că motivele de a crede nu generează cre­dința. Doar așa a putut face saltul de la un creștinism spiritual la unul întrupat, ce a lăsat deoparte ironia, sarcasmul și critica. Merită citită pledoaria autorului într-o lume ce e dispusă să creadă mai mult într-un Dumnezeu absent decât într-unul care coboară printre noi.

Jurnalul se încheie cu relatarea vizitei pe care Schmitt o face Papei Francisc la Vatican, a intimității unui dialog dincolo de aspectele lui protocolare, ce insistă pe necesitatea de a te purta în lumea de azi ca un creștin conștient că ești chemat să „încarnezi virtuți”.

Postfața cărții semnată de Papa Francisc reprezintă un cuvânt de mulțumire la adresa autorului, sintetizând în puține cuvinte experiența pelerinajului lui Schmitt: „Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească. Numai având conștiința acestui fapt putem construi un viitor posibil, făcând să tacă armele distrugerii și ale urii și răspândind în lumea întreagă blândul parfum al păcii pe care Dumnezeu ne-o dăruiește neobosit”.