Duelurile lui Sandu Tudor

În urma scrierii unui articol, publicat în ziarul „Credința”, Sandu Tudor a fost provocat la duel. Invocând motive de ordin procedural, acesta nu răspunde provocării. Vom demonstra în cele ce urmează că nu frica sau lașitatea a stat la baza acestei eschive, ci motive profund creștine...

În anul 1934, Sandu Tudor scrie un editorial prin care îl critica dur pe secretarul general al Societății Telefoanelor, personaj care câștiga imens pentru acea vreme, dar totodată se pare că înșelase fiscul (vezi ziarul Credința, 13 octombrie, 1934). La puțină vreme, Sandu Tudor primește o invitație la duel.

Regulile duelului erau stabilite cu claritate în Occident și fuseseră preluate în Țările Române, cu mult înaintea Marii Uniri. Mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea participaseră direct la dueluri mari personalități ale vremii: Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Carol Davila, Ion Heliade-Rădulescu ș.a. - a se vedea excelentul volum semnat de Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români (Ed. Humanitas, București, 2016). Astfel, a rămas notoriu duelul la care participase Nicolae Filipescu, lider al Partidului Conservator și fost primar al Capitalei, față în față cu ziaristul George Em. Lahovari. Cel din urmă scrisese un articol dur la adresa conservatorilor, privitor la Nicolae Filipescu, în special, publicat în ziarul pe care-l conducea, L’Indepéndence Roumaine. În urma acestui duel, Lahovari este rănit grav și moare (1897) - ceea ce a atras un mare scandal în epocă.

În mod evident, provocările ulterioare la duel erau, psihologic vorbind, impregnate de aura unor asemenea incidente tragice. După duelurile între cadrele militare și oamenii politici, ziariștii erau cei mai afectați și chemați la duel - arată statisticile. Desigur, în forma sa modernă, duelul la români era un import și avea o răspândire strict urbană, relativ moderată, numeric vorbind.

Pus în fața acestei situații delicate, Sandu Tudor și-a ales doi martori, cum se obișnuia și cereau regulile, ca și oponentul său. Cei doi martori aleși de Sandu Tudor au fost Alexandru Vianu și Eugen Demetriu. Precizez, Alexandru Vianu (1903-1936) era fratele mai tânăr al criticului literar Tudor Vianu și foarte bun prieten al lui Alexandru Mironescu, împreună cu care făcuse studii de doctorat la Paris (cel dintâi în drept, al doilea în chimie), din păcate, avea să moară prematur din cauza unei septicemii. Martorii lui Sandu Tudor observă că, procedural vorbind, regulile fuseseră încălcate - invi­tația la duel trebuia să vină nu mai târziu de 24 de ore de la incidentul provocator (apariția articolului, în cazul de față) -, astfel încât protagoniștii nu pot lupta. Există și un simpatic proces-verbal al acestui incident care invocă, între altele, două lucrări clasice ale codului de desfășurare al duelurilor etc. Neîndoielnic, lupta bărbătească dintre protagoniștii unui duel însemna în primul rând dovedirea onoarei și a integrității morale...

Apropiat de stilul militar care nu-i era deloc străin - în cel de-Al Doilea Război Mondial urma să conducă o unitate militară de mecanizate -, Sandu Tudor nu s-a eschivat nicidecum, așa cum ne-ar putea înșela aparențele. Fiindcă despre Sandu Tudor există infor­mații că, în pofida participării directe, pe front, la cele două războaie mondiale, nu ar fi omorât niciodată, pe nimeni. Din motive creș­tine, în mod evident, o subliniază undeva prietenul său Al. Mironescu (infor­mație asupra căreia voi reveni). Și ajungem astfel la adevărata luptă, adevăratul duel în care credea Sandu Tudor, viitorul părinte Daniil de la Rarău...

Cu doar câteva săptămâni îna­inte de a pleca în pelerinajul său în Sfântul Munte Athos (1929), Sandu Tudor publică un articol intitulat „Între idolatria și sfin­țenia artei” (revista Contimporanul, nr. 79, 1 februarie 1929). Găsim în acest articol ceea ce s-ar putea numi profesiunea sa de credință. Avizat oarecum în domeniul artelor plastice - reamintesc, Sandu Tudor își începuse studiile superioare la Școala Națio­nală de Arte Frumoase (Academia de Belle-Arte), Bucu­rești, dar din motive financiare o abandonează - acesta critică aspru felul în care, consideră el, degenerează arta și creația artistică contemporană lui pentru a pătrunde în spații din ce în ce mai îndepărtate de valorile creștine: «Cum însă marea mul­țime a privitorilor au pierdut înțe­lesul altădată banal al adevărului artei, s-au mirat nepricepând ce este cu noua zarvă. Nimeni nu mai știe că frumusețea este haina sfințeniei, destăinuirea lui Dumnezeu, cum spunea [Joan] Maragall: revelația esenței prin formă, sau același lucru [John] Ruskin când numea orice artă o sfântă închinare?

„De la această lege, abatere nu poate fi. Să v-o amintiți aceasta, drept cârmuitorul dreptar al oricărei bune sporiri practice și izvorul oricărei sănătoase și trainice strădanii (în artă) înfăptuirea ta de artă să-ți fie făurită ca să slăvească ceea ce iubești. Poate să fie numai spre lăudarea unei scoici sau unei pietre; poate să fie spre slăvirea unui erou, poate să fie spre slava Dumnezeului. Treapta ta pe scara făpturilor e statornicită de înălțimea și cuprinderea dragostei tale.” (Legile din Fesole, [John] Ruskin)

Aici se înnoadă toată greutatea, neputința aproape, a înțelegerii. Atâta vreme cât vom confunda Sf. Dragoste adusă în crinul Bunei Vestiri, veșnicei și neprihănitei Fecioare, cu păcătoasa poftă a trupurilor viciate, nu vom mai înfăptui cu adevărat Artă. Între cuminecătură și beție iată prăpastia și tragedia veacului. (subl. M.V.)

Oare nu din pricina acestei confuzii [Jean] Cocteau, unul din cele mai sfâșietor de dureroase exemple ale zilelor noastre, a ajuns la ospiciu? El care totuși în câteva clipe de luciditate supremă a putut mărturisi: „Arta de până azi a fost un opium. Opiumul se aseamănă cu religia în măsura în care un iluzionist se aseamănă cu Iisus.” Sau: „Arta pentru artă, arta pentru mulțime sunt tot așa de absurde. Propun arta pentru Dumnezeu” (Scrisoarea către J.[Jacques] Maritain).

Nu sună oare parcă cântecul lebedei? Toate acestea le amintim spre a mai adăuga o smerită, dar ne­clintită convingere ce are în­drep­tățiri neîndoioase. Semne noi s-au arătat pe cer care ne întăresc să prevestim că s-a apropiat vremea când se va arăta Puterea cea care scoate diavolii de peste tot și mai ales din locurile cele sortite spre slăvirea veșnicei frumuseți. (...)

Omul artei viitoare va fi un uimitor erou-făurar care-și va pune toată măiestria să-și lucreze și să-și călească paloșul fermecat de oțel sau numai pară curată, asemenea paloșului heruvimilor cărora li s-a încredințat în grădina Raiului paza Arborelui Vieții.

Nu arta cenușie a Fiilor sinuciderii, ci Arta războinică a nemuririi o dorim. (subl. MV)»

... Așadar, încă dinainte de a fi ajuns la Sfântul Munte, Sandu Tudor preferă sabia Duhului Sfânt „asemenea paloșului heruvimilor”. Este o profesiune de credință pe care o vom regăsi în toate luptele sale, în toate polemicile, în faptele sale, în arta sa. Indiferent de luptele pe care le-a purtat, chiar dacă uneori poate a greșit ori a exagerat, duelurile lui Sandu Tudor de la care niciodată nu s-a eschivat au fost de ordin duhovnicesc.

Tot astfel a fost și mutarea la Domnul a părintelui Daniil Sandu Tudor, petrecută tragic în închisoarea comunistă de la Aiud (17 noiembrie 1962), în urma unui nou duel al războiului nevăzut din care, ca orice martir, a ieșit învingător întru Hristos.