Duhul neîncrederii

Mulţi se întreabă de ce nu merg lucrurile la noi. De ce nu se poate şi la noi ca totul să fie în regulă, oamenii să îşi facă treaba, instituţiile să funcţioneze, drumurile să fie asfaltate, şcoala să fie performantă, spitalele curate şi toate celelalte în ordinea firească unei civilizaţii europene în care lucrurile pot şi chiar funcţionează spre beneficiul tuturor.

Sunt multe explicaţii pentru această stare de lucruri, unele istorice, altele religioase, sociologice, antropologice, politice, economice, militare şi toate par a fi insuficiente sau, din contra, arhisuficiente pentru a explica lipsa în care ne aflăm. Toate au un numitor comun însă, şi anume încearcă să explice un fenomen considerat a fi cauza tuturor relelor: lipsa cooperării. De ce este lipsa cooperării cauza tuturor relelor? Pentru că, prin definiţie, civilizaţia este un efort colectiv. Orice produs al societăţii este produsul unei acţiuni colective în care oamenii cooperează şi se coordonează pentru a face mai mult decât dacă ar lucra fiecare de unul singur. Sigur că aceste lucruri par a fi triviale, evident că este mai bine să cooperezi decât să nu cooperezi, nimeni nu contestă asta în teorie, dar în practică observăm că această cooperare nu are loc la noi în ţară. De la faptele mici, aruncatul gunoiului pe stradă, neacordarea priorităţii pe şosele, construcţiile care blochează drumul vecinului ca să nu vorbim de aproape imposibila misiune de a-i face pe vecini să coboare să sape grădina comună a blocului, până la blocajele din parlament, curţi de justiţie şi înalte instituţii ale statului în care cooperarea nu se face decât dacă toate au aceeaşi culoare politică, ceea ce este evident imposibil. De ce nu cooperăm atunci, dacă ştim că aceasta este cheia dezvoltării noastre, a binelui nostru comun? Una dintre explicaţii este că printre noi bântuie un duh al neîncrederii, în familie, grup de prieteni, asociaţie de locatari, comună, oraş, instituţie, de peste tot apare acest duh în care nimeni nu are încredere în nimeni, părinţii în copii, copiii în părinţi, şefii în subalterni, subalternii în şefi, profesorii în elevi, elevii în profesori, medicii în pacienţi, pacienţii în medici, ba chiar preoţii în credincioşi şi credincioşii în preoţi. Fiecare se îndreptăţeşte pe sine şi îl consideră pe celălalt nu frate, păstor, copil, părinte, suferind sau tămăduitor, ci un om viclean care încearcă să îşi impună voinţa cu orice preţ. Din acest motiv, orice acţiune a noastră este mult mai complicată, pentru că, neavând încredere în nimeni, nici nu putem să îi ajutăm pe alţii nici nu putem să fim ajutaţi. Iar toată această stare ne demobilizează cu timpul şi ajungem să credem că nu mai există nici o soluţie, iar noi ca societate suntem condamnaţi. Cât de departe este acest lucru de duhul creştinesc în care credinţa în Dumnezeu te face să îi acorzi încredere aproapelui. Am ajuns să deznădăjduim ca societate pentru că nu mai credem în celălalt, pentru că nu mai acordăm nimănui o minimă prezumţie de nevinovăţie, că nu mai avem răbdare să îl aşteptăm sau să îl ascultăm pe celălalt cu care ar trebui să lucrăm împreună dacă dorim să îmbunătăţim nu numai cele pe care le avem în comun, ci mai ales dacă dorim să ne îmbunătăţim noi înşine. Credinţa ne învaţă să dăm dragostea noastră aproapelui, dar şi vrăjmaşului. Doar aşa ajungem în Rai, iar Raiul este locul în care toţi suntem împreună cu Dumnezeu şi lucrăm împreună, nu locul în care ne simţim bine individual şi nu ne pasă de nimeni. A da cuiva încrederea ta este o biruinţă asupra duhului neîncrederii şi astfel o victorie asupra celui care vrea să ne dezbine ca să pierdem Raiul. Este condiţia de bază pentru a putea merge mai departe, nu numai în plan lumesc, dar şi duhovnicesc. Să căutăm dar să aveam măcar încredere în ceilalţi, dacă nu putem să răspundem altfel iubirii pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi.