Duhul Sfânt tainic prezent în Vechiul Testament şi descoperit în Evanghelii
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este rezultatul efortului uman, ci rod al descoperirii divinităţii Care Se revelează pe Sine omului. Mărturia cea mai importantă a acestei descoperiri este Sfânta Scriptură. Potrivit pedagogiei divine, Dumnezeu Se descoperă treptat în Scripturi, mai întâi în Vechiul Testament ca Unicul Dumnezeu, iar mai apoi, în Noul Testament, ca Dumnezeu Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Despre Persoana dumnezeiască a Duhului, numeroasele texte şi aluzii vechi-testamentare sunt înţelese abia în lumina Noului Testament. Dar în Noul Testament nu aflăm numai o învăţătură raţională despre Duhul Sfânt, ci şi invitaţia şi calea de a ne uni cu El.
I. Pregătirea aperceptivă
Dacă iconomia mântuirii lumii începe de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, îndreptarea noastră începe de la Duhul, în înţelesul în care primim mai întâi Duhul în Sfântul Botez, Care deschide şi pregăteşte comuniunea cu Fiul şi Tatăl, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul: „Pe Duhul Sfânt îl primim la botez. Dar fiindcă Acesta este numit Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Fiului, de aceea, prin Duhul primim şi pe Tatăl şi pe Fiul“.
II. Anunţarea temei
În cele ce urmează ne vom referi, aşadar, la Persoana Duhului Sfânt, urmărind aluziile vechi-testamentare şi principalele puncte ale învăţăturii nou-testamentare despre prezenţa şi lucrarea Sa în iconomia mântuirii lumii.
III. Tratarea
1. ‑Duhul Sfânt în Vechiul Testament
1.1. La creaţie
Încă din primele pagini ale Scripturilor, textele vechi-testamentare amintesc de prezenţa şi lucrarea Duhului. Astfel, în referatul creaţiei se spune că asupra materiei încă nedefinite „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor“ (Fac. 1, 2). Această expresie arată, după Sfântul Vasile cel Mare, puterea creatoare a Duhului Sfânt. De asemenea, sfatul dumnezeiesc prezentat de cartea Facerii la plural: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Fac. 1, 6), a fost înţeles de exegeza creştină ca fiind sfatul dumnezeiesc al Preasfintei Treimi. Participarea Duhului Sfânt la creaţie este mărturisită şi în Psalmul 32, 6: „Cu Cuvântul Domnului cerurile S-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor“. De aceea, Duhul Sfânt este numit „Dătătorul de viaţă“.
1.2. În istoria poporului ales
Una din cele mai cunoscute teofanii din Vechiul Testament este cea de la stejarul Mamvri (Fac. 18). Aici i se arată Dumnezeu lui Avraam în chipul a trei Oameni şi, deşi sunt Trei, Avraam se adresează la singular: „Doamne, de am aflat har înaintea ta...“ (18, 3). Episodul misterios pentru vremurile vechi-testamentare devine limpede citit în cheia revelaţiei Noului Testament: cei trei Oameni sunt cele trei Persoane dumnezeieşti ale Sfintei Treimi.
Mai explicit însă, Persoana Duhului Sfânt este prezentă în Vechiul Testament în aleşii lui Dumnezeu care au condus poporul Israel, precum Moise (Num. 11, 16-17), Iosua (Num. 27, 18), sau judecătorii: Otniel (Jud. 3, 10), Ghedeon (Jud. 6, 34), Ieftae (Jud. 11, 29), Samson (Jud. 13, 25), pe vremea teocraţiei. Acelaşi Duh Sfânt este însă şi cel care unge pe primii regi: Saul (I Reg. 11, 6) şi David (I Reg. 16, 13).
1.3. În cărţile profetice
Proorocia este prezentată în Vechiul Testament ca lucrare a Duhului lui Dumnezeu. Astfel, Duhul Domnului îl poartă pe Ilie Tesviteanul (III Reg. 18, 12) şi prin acelaşi Duh, Valaam (Num. 24, 1-2), David (II Reg. 23, 2), Isaia (Is. 48, 16), Miheia (Mih. 3, 8), Iezechiel (Iez. 2, 2) şi alţii proorocesc. În acelaşi timp, scrierile profetice vorbesc despre Duhul Sfânt Care este prezent în poporul ales (Is. 44, 1-5; 64, 10-14; Agheu 2, 4-5).
2. ‑Duhul Sfânt în Noul Testament
2.1. ‑În viaţa şi lucrarea lui Hristos
Relatând despre Întruparea şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, autorii cărţilor Noului Testament leagă aceste evenimente nu numai de Dumnezeu Tatăl, ci şi de Persoana Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt Se pogoară în pântecele Fecioarei Maria la Buna Vestire (Lc. 1, 35); Se pogoară în chip de porumbel la Botez peste Hristos cufundat în apele Iordanului (Lc. 3, 21-22); Hristos este „plin de Duhul Sfânt“, Care-L duce în pustia Carantaniei (Lc. 4, 1). Mai mult, Duhul Sfânt este activ în minunile pe care le-a lucrat Hristos (Mt 12, 28) şi-L susţine în momentul Jertfei pe Cruce (Evr. 9, 14).
2.2. ‑Vestirea pogorârii Duhului Sfânt
O serie de versete din Evanghelia după Ioan se înscriu printre textele cele mai importante ale pnevmatologiei nou-testamentare. Este vorba de Ioan 14, 16-17. 25-26; 15, 16; 16, 6-15. În contextul „marii cuvântări de despărţire“, cum este numită de exegeţi, Hristos descoperă ucenicilor faptul că urmarea preamăririi Sale prin Pătimiri şi Înviere va fi pogorârea Duhului Sfânt. Hristos caracterizează Persoana Duhului ca „Mângâietor“ (Paracletos) - adică Cel care îi va susţine într-o lume ostilă, şi „Duh al Adevărului“ - ca Cel prin care umanitatea va avea acces la Adevăr (cf. In. 14, 6), în opoziţie cu „duhul amăgirii“ (I In. 4, 6). Duhul Sfânt „le va aduce aminte“ şi îi va „învăţa toate“ pe ucenici şi pe urmaşii lor, mărturisind pe Hristos (15, 26) şi vădind „lumea de păcat de dreptate şi de judecată“ (16, 8). De asemenea, Duhul Sfânt „cele viitoare va vesti“ (16, 30) şi va slăvi pe Hristos (16, 14). În ceea ce priveşte relaţia cu Tatăl şi cu Fiul, Duhul Sfânt „de la Tatăl purcede“ şi este trimis de Fiul de la Tatăl (15, 26).
2.3. Pogorârea Duhului Sfânt
Prima istorie a Bisericii, cartea Faptele Apostolilor, descrie în cap. 2 Pogorârea Duhului Sfânt în chip de „limbi ca de foc“ peste Apostolii şi ucenicii adunaţi în Ierusalim la cincizeci de zile după Înviere. Acest eveniment inaugurează Biserica, înţeleasă ca extindere a Trupului îndumnezeit al lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi (pr. Stăniloae). Aşadar, după Înălţare, Persoana Duhului Sfânt se pogoară în chip plenar peste lume, nu ca să-l înlocuiască pe Hristos, ci ca să extindă lucrarea Acestuia.
2.4. În teologia paulină
Trupul ucenicilor lui Hristos este „templu al Duhului“ (I Cor. 6, 19) în care Duhul Sfânt „se roagă cu suspine negrăite“ (Rom. 8, 26). Prezenţa Acestuia în credincioşi se vădeşte în virtuţile numite de Sfântul Pavel „roada Duhului“ (Gal. 5, 22-23), dar şi în harisme (I Cor. 12, 7-11). Credincioşii creştini primesc în Biserică „arvuna Duhului“ (II Cor. 5, 5), de care se vor bucura deplin în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei se împărtăşesc încă de aici de Duhul, deoarece în Biserică pregustă Împărăţia, aflându-se între „deja şi nu încă“ (Oscar Culmann): deja au primit arvuna Duhului, dar deplin se vor umple de Duhul Sfânt numai în eshaton.
IV. Recapitularea
Participând la crearea lumii, Duhul Sfânt era şi înainte de Hristos prezent în lume, dar nu deplin, ci tainic, în susţinerea creaţiei şi mai ales în pregătirea ei pentru Întruparea Fiului, deci în istoria poporului ales. În schimb, în Noul Testament, lucrarea şi prezenţa persoanei Duhului Sfânt sunt înţelese ca roadă a Preamăririi lui Hristos prin Pătimiri şi Înviere. Biserica întemeiată odată cu pogorârea Duhului Sfânt nu este altceva decât Trupul lui Hristos în care harul Duhului lucrează în credincioşi înfierea.
V. Asocierea
În una din cele mai cunoscute icoane ortodoxe care se bazează pe Facere cap. 18, icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov (sec. XVI), Îngerul din dreapta înveşmântat cu o mantie verde Îl reprezintă pe Duhul Sfânt „Dătătorul de viaţă“.
VI. Generalizarea
Cunoaşterea, primirea şi păstrarea Duhului Sfânt reprezintă scopul vieţii creştine (Sf. Serafim de Sarov).
VII. Aplicarea
Atât în cultul public, cât şi în cel particular, rugăciunea de început este aproape întotdeauna „Împărate Ceresc“, prin care se invocă prezenţa şi sălăşluirea Duhului Sfânt.
Bibliografie orientativă:
Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, Ed. IBMBOR, Buc., 1988; Didim din Alexandria (cel orb), Despre Sfântul Duh, Ed. Sofia, 2001; Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, Buc., 1993; pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc., 1998.