Duminica Sfântului Ioan Scărarul
Cea de a patra duminică a Postului Mare ne pune înainte persoana Sfântului Cuvios Ioan Scărarul şi opera sa fundamentală pentru desăvârşirea duhovnicească, Scara. Duminica aceasta care ne stă înainte ne arată cât de importantă este asceza pentru dobândirea sfinţeniei. Prin această duminică intrăm în săptămâna a cincea a Postului Mare, când nevoinţa noastră ascetică trebuie să se intensifice pentru a fi pregătiţi să parcurgem asprimea postirii din Săptămâna Mare.
Pilda de viaţă ascetică, dar şi de sfătuitor duhovnicesc a Sfântului Ioan Scărarul ne este pusă înainte în această duminică pentru a urma exemplul său şi mai ales învăţăturile sale din lucrarea lui, Scara, pe care toţi creştinii aflaţi pe calea postului spre Înviere ar trebui să o citească.
Duminica a patra din Postul Mare este dedicată cinstirii Sfântului Cuvios Ioan Scărarul din secolul 13 şi este menţionată în toate documentele în secolul 15, după cum consemnează în Triodul explicat părintele Makarios Simonopetritul.
Tot el precizează că instituirea acestei prăznuiri a Sfântului Ioan Scărarul a rezultat „din dorinţa de a completa armonios structura Triodului. Dacă primele două duminici se distingeau ca o perioadă dogmatică, transferarea praznicelor Sfinţilor Ioan Scărarul (duminica a 4-a) şi Maria Egipteanca (duminica a 5-a) a permis definirea unei a doua perioade, ascetică, în ciclul duminicilor din Postul Mare”.
Se întâmplă aşa şi pentru că ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Scărarul (30 martie) şi cea a Cuvioasei Maria Egipteanca (1 aprilie) sunt în perioada Triodului. Fiind în acest timp liturgic, nu aveau parte de solemnitatea clasică pe care o face Biserica în cazul cuvioşilor importanţi în evlavia ortodoxă. De aceea s-a făcut „transferul lor în ciclul liturgic mobil”, ceea ce a permis „o mai mare strălucire acordată acestor doi sfinţi şi o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare” (ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Cinstirea Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a patra din Postul Mare ne arată şi importanţa lecturării cărţii sale Scara în această perioadă duhovnicească. Ea este cea mai importantă lectură patristică pe care o fac monahii în Postul Mare.
Scara nu putea să fie alcătuită decât de un monah care avea experienţa ascezei. Astfel, în duminica a patra, prăznuindu-l pe Sfântul Ioan Scărarul, evidenţiem că el a realizat acest parcurs al scării, „fiind, prin urmare, el însuşi Scara şi modelul viu al ştiinţei duhovniceşti”, după cum subliniază părintele Makarios Simonopetritul.
Acest aspect este subliniat şi în imnografia Triodului, care ne spune că Sfântul Ioan Scărarul a cugetat „la cuvintele cele de Dumnezeu insuflate” şi şi-a curăţit sufletul cu „izvoarele lacrimilor”, „ridicându-şi gândul prin credinţă spre Dumnezeu”.
„Ascultând glasul Evangheliei Domnului”, el a părăsit „lumea, bogăţia şi mărirea”, socotindu-le a fi nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu, pe care ne îndeamnă să o căutăm: „Iubiţi pe Dumnezeu şi veţi afla dar veşnic; nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea Lui, ca să aflaţi odihnă împreună cu toţi sfinţii, când va veni întru mărirea Sa”.
Sfântul Ioan Scărarul, pentru nevoinţa lui ascetică, este socotit „îngerul cel de pe pământ şi omul lui Dumnezeu cel din ceruri, podoaba cea frumoasă a lumii, desfătarea bunătăţilor şi a faptelor bune, lauda sihaştrilor”. El este „locuitorul pustiei şi înger în trup”, care s-a arătat făcător de minuni, pentru că s-a nevoit pe Scara dumnezeiescului urcuş duhovnicesc cu „postul, cu privegherea şi rugăciunea” aducătoare de „cereşti daruri”.
Marele avvă sinaitic prin viaţa sa anahoretică s-a înălţat „de la grija celor trupeşti la lumina cea fără materie şi înţelegătoare”, iar prin post a părăsit desfătările lumeşti, arzând „cu cărbunele sihăstriei spinul patimilor”, s-a aprins „cu focul credinţei şi al dragostei”, devenind „sfeşnic înfrânării şi lumină a nepătimirii”.
Cuviosul Ioan Scărarul prin trăirea sa sihăstrească a luat în sufletul său bogăţia harului Duhului Sfânt, „rugăciunea cea fără prihană, curăţia, cinstea, privegherea neîncetată, ostenelile postului” prin care a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, devenind „stâlp însufleţit”, „chip al înfrânării”, „raiul virtuţilor” şi „legiuitorul ascezei”. El este o icoană a înfrânării şi ascezei în care vedem împlinirea luptelor duhovniceşti pe Scara virtuţilor, adică dobândirea sfinţeniei.
„Reunind, aşadar, toate virtuţile în viaţa sa exemplară ce se poate deduce din lectura Scării sale, Sfântul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului şi al ştiinţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului şi tipiconul slujbelor.” Prin el „contemplăm monahul desăvârşit”, iar „evocarea virtuţilor sale e un prilej de prăznuire şi de bucurie pentru toţi credincioşii” în vremea Postului Mare (ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Viaţa Cuviosului Ioan Scărarul ne arată un om care de la vârsta de 16 ani până la vârsta de 80 de ani, când s-a mutat la Domnul, a trăit ca monah, nevoindu-se pentru dobândirea mântuirii. Acest ascet al veacului al 6-lea al istoriei creştine este un stâlp de lumină ce ne călăuzeşte în urcuşul duhovnicesc de pe Scara virtuţilor din timpul Postului Mare. Pentru aceasta îl cinstim cu cântări de laudă: „Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.”