Dumnezeiasca Euharistie

Duminica a opta după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

(…) Euharistia ne face să avem în noi înşine Învierea lui Hristos ca putere care ne conduce spre înviere şi s-o pregustăm într-un anumit fel. Dar dacă prin Euharistie avem în noi pe Hristos care a murit şi a înviat, noi ne pregătim prin El şi pentru moartea reală a noastră, ca pentru o moarte pe care o vom depăşi în El, sau am şi depăşit-o spiritual în pregustarea învierii Lui şi în lucrarea ei în noi. Astfel Euharistia ne dă nu numai puterea de a muri păcatului şi de a ne preda lui Dumnezeu, ci şi de a primi moartea reală atunci când va veni, aşa cum a primit-o Hristos, ca un dar oferit Tatălui, fără nici o temere şi îndoială în privinţa existenţei noastre veşnice. Ea ne dă puterea de a muri atunci când va trebui, nu numai „întru asemănarea morţii lui Hristos”, ci în mod real, ca şi El, având lucrătoare în noi arvuna vieţii veşnice la care vom trece. Uniţi cu Hristos în Euharistie, nu ne mai temem de moarte, căci purtăm în noi trupul lui Hristos cel înviat ca leacul sau doctoria nemuririi, sau al nestricăciunii eterne, cum numesc Sfinţii Părinţi Euharistia. „Cel ce Mă mănâncă pe Mine, viu va fi prin Mine”, a spus Mântuitorul (In. 6, 57); sau: „Cine mănâncă această pâine (care s-a pogorât din cer), viu va fi de-a pururi” (In. 6, 58); sau: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 54). Căci „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”) (In. 6, 56). Cel ce are pe Hristos cel mort, dar înviat în sine, prin Euharistie, poate spune cu Sfântul Apostol Pavel: „Moarte, unde este biruinţa ta? Moarte, unde este boldul tău?” (1 Cor. 15, 55).

Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului (553-557), deosebeşte între jertfa tainică a Domnului de la Cina cea de Taină, între moartea Lui reală de după aceea şi între desăvârşirea morţii tainice care începe din ziua învierii. Moartea tainică a lui Hristos o realizăm şi noi în Botez, cea de a doua, în mucenicie sau, în afară de mucenicie, în moartea noastră reală. Iar desăvârşitul Paşte tainic, de care dă să înţelegem că leagă Euharistia, îl efectuăm în ziua învierii¹.

Biserica, ţinând însă seama de conţinutul real al cuvintelor de la Cina cea de Taină, o consideră pe aceasta nu ca chip al Botezului, sau nu numai al Botezului, ci şi al Euharistiei. Poate că patriarhul Eutihie consideră Cina cea de Taină ca şi chip al Botezului, fără să excludă considerarea ei şi ca chip al Euharistiei, întrucât şi în Botez are loc o moarte tainică şi deci Botezul este un fel de anticipare a Euharistiei. Dar întrucât Cina cea de Taină e un chip sensibil anticipat al morţii tainice depline a Domnului de după înviere, deci şi al Euharistiei ca reprezentare sensibilă a acestei morţi, Cina cea de Taină este în mod principal şi propriu prima Euharistie. Iar întrucât moartea reală a Domnului, ce urmează, este pregătită de moartea Lui tainică de la Cina cea de Taină, Euharistia este şi pentru noi o pregătire pentru moartea reală, prin moartea tainică mai accentuată ce o trăim prin ea, dar şi pentru depăşirea ei în înviere, şi pentru împărtăşirea noastră mai adevărată de Hristos cel aflat în starea de înviere şi de deplina moarte tainică după înviere, împărtăşire ce va avea loc când şi noi vom fi înviat cu Hristos.

(…) Fără îndoială, trupul şi sângele lui Hristos rămân şi trupul şi sângele Lui personal. Dar ele sunt prelungite în trupul şi sângele nostru, încât acestea se încadrează în trupul şi sângele Lui, primind calitatea lor. Rezultă astfel, pe lângă trupul personal al Domnului, şi trupul Lui extins, fără să se poată despărţi între ele, dat fiind că focarul trupului extins e trupul personal al Domnului.

Prin aceasta, puterea morţii tainice a trupului lui Hristos şi a învierii şi a incoruptibilităţii Lui se adânceşte prin trupul şi prin sângele nostru în sufletul nostru, ca nişte puteri care vor putea să reconstituie trupul nostru înviat şi incoruptibil la învierea cea de obşte. La aceasta va ajuta şi faptul că raţiunea trupului lui Hristos, unită ipostatic cu Logosul dumnezeiesc, şi-a impus deplin puterea asupra materiei acestui trup, pnevmatizând-o, dat fiind că în esenţă acest trup este o raţiune plasticizată. Iar această putere se extinde din el şi în trupurile noastre treptat, având să se extindă deplin la înviere nu numai asupra trupurilor noastre, ci asupra întregii lumi materiale, făcând transparente toate raţiunile ei, sau pnevmatizând-o întreagă.

Unirea cu Domnul în Euharistie e o unire deplină tocmai pentru că El nu mai este lucrător în noi numai prin energia adusă în noi de Duhul Său, ci cu trupul şi cu sângele Lui, imprimate în trupul şi în sângele nostru. Iar unde sunt trupul şi sângele Său, e prezent şi lucrător în mod deplin însuşi subiectul lor. Deci însuşi subiectul lui Hristos, ca subiect al trupului şi sângelui Său, se face prin Euharistie subiect direct al trupului şi sângelui nostru, cu care sunt unite intim trupul şi sângele Său, care au dat prin aceasta calificarea lor trupului şi sângelui nostru, imprimându-se în ele, şi care şi-au unit lucrările şi simţirile lor cu lucrările şi cu simţirile trupului şi sângelui nostru. Iar întrucât şi fiecare dintre noi suntem subiect al trupului şi sângelui nostru şi al lucrărilor penetrate de trupul şi de lucrările lui Hristos, noi ne aflăm împreună subiect cu Hristos al trupului nostru devenit şi trupul Lui sau al trupului Lui devenit şi trupul nostru. În fond, viaţa cea fără de moarte creşte în noi din intimitatea concretă şi supremă în care am intrat, rămânem şi creştem prin Euharistie cu Persoana dumnezeiască a Cuvântului, Care a realizat putinţa acestei intimităţi cu noi şi a comunicării vieţii Sale dumnezeieşti trupului nostru prin trupul omenesc asumat de El, umplut de această viaţă prin moartea Lui reală, prin biruirea morţii suportate de El, prin starea de moarte tainică şi de înviere. Prin intimitatea şi comunicarea aceasta desăvârşită cu El, noi trăim stările, simţirile şi lucrările lui Hristos şi El le trăieşte pe ale noastre penetrate şi calificate de ale Lui. „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, a spus Sfântul Apostol Pavel (Gal. 2, 20). În fond, unirea deplină între Hristos şi noi, realizată prin Euharistie, e mărturia supremei iubiri a Lui faţă de noi, şi aceasta e baza comunicării mutuale desăvârşite între El şi noi².

Unirea deplină în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul Său în noi înseamnă şi o unire a noastră cu ceilalţi credincioşi, în care Se prelungeşte Hristos cu acelaşi trup al Său. De aceea, Euharistia este şi actul de realizare şi sporire continuă a unităţii depline a Bisericii, ca trup extins al lui Hristos, desăvârşind şi în acest sens lucrul început prin Botez şi prin Mirungere³.

Unirea cu Hristos în Euharistie este baza şi izvorul unei depline iubiri între mădularele Bisericii, căci toţi membrii ei sunt „contrupeşti” nu numai cu Hristos, ci şi între ei. Fiecare trăieşte şi simte viaţa tuturor celorlalţi ca viaţă luminată de mintea aceluiaşi Hristos şi sensibilizată şi împuternicită spre bine de Duhul aceluiaşi Hristos. Căci toţi sunt nu numai înrudiri, ci „contrupeşti” (Ef. 3, 6) cu Hristos şi întreolaltă, încât nu-şi mai despart, dacă aduc şi contribuţia voinţei lor, interesele, gândurile şi simţirile. În sentimentul lor de topire în Dumnezeu, ca moarte tainică cu Hristos, şi în pregustarea stării de înviere, nici unul nu se mai distinge de ceilalţi, deşi în faptul că fiecare are acest sentiment, chiar această pregustare e dovada persistenţei fiecăruia.

Astfel, Euharistia este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii.

Cei ce se împărtăşesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă, pentru că s-au împărtăşit şi mai înainte din acelaşi trup şi sânge al Domnului, începând din momentul ce a urmat Botezului. De aceea încă mai înainte de anaforaua liturgică (de rugăciunea ce precede prefacerea) toţi credincioşii cântă: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtăşesc împreună pentru sporirea acestei unităţi. Iar în rugăciunea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, de după prefacerea darurilor în trupul şi sângele Domnului şi înainte de împărtăşire, preotul cere în numele tuturor: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti pe unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Duh”⁴.

Încă într-o scriere din timpul Apostolilor, Didahia celor 12 Apostoli, se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtăşesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: „Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru împărăţia Ta” (Cap. 9).

Toţi sunt evocaţi în rugăciune în jurul trupului şi sângelui Domnului: cei vii, cei răposaţi, oameni şi îngeri, în frunte cu Maica Domnului; între toţi, Euharistia întăreşte comuniunea. Această unitate în trupul Domnului se înfăptuieşte prin lucrarea Duhului, Care e chemat prin epicleză şi Care e activ în actul prefacerii şi în împărtăşire, întrucât trupul Domnului coborât pe altar e un trup pnevmatizat şi Duhul Sfânt e Duhul comuniunii între Hristos şi noi şi între noi toţi - în Hristos⁵.

(…) Cuvântul lui Dumnezeu este Raţiunea în care îşi au originea şi modelul raţiunile tuturor lucrurilor. Prin întrupare, Raţiunea divină, făcându-Se Ipostasul trupului omenesc, atrage în cea mai profundă intimitate a Sa raţiunea trupului asumat, ca chip al unei raţiuni din sine. Oarecum El însuşi ca Raţiunea dumnezeiască a raţiunilor tuturor făpturilor devine şi raţiune a trupului asumat, fără să o desfiinţeze pe aceasta în sine, deci nici trupul. Dar raţiunea trupului Său scufundat în Raţiunea divină se uneşte acolo şi cu raţiunea pâinii şi a vinului, care întreţin trupul, sau sunt destinate să fie asimilate de acesta. Prefacerea raţiunilor pâinii şi vinului în raţiunea trupului şi sângelui, care se produce în planul vieţii pământeşti printr-un întreg proces de asimilare naturală, se produce în sânul Raţiunii divine datorită intimităţii supreme în care ajung acolo cu trupul, într-o singură clipă. Astfel, pâinea şi vinul Euharistiei rămân fără o temelie a existenţei lor în raţiunile lor separate, rămân ca simple chipuri ale raţiunilor lor scufundate în raţiunea trupului Logosului întrupat. Dar în Raţiunea divină, raţiunea trupului asumat îşi regăseşte interpenetrarea deplină şi cu raţiunea oricărui alt trup omenesc. Atârnă numai de deschiderea fiecărui om ca să accepte această interpenetrare a raţiunii trupului Domnului cu raţiunea trupului său. Acela poate mânca trupul Domnului, ajungând în strânsă unire cu el în Cuvântul lui Dumnezeu în Care-şi are scufundată raţiunea sa. Pnevmatizarea trupului Domnului face transparentă şi copleşitoare prezenţa Ipostasului Cuvântului prin el, încât poate fi primit de cei ce cred, în trupul lor, într-o supremă unire. Această prezenţă a trupului pnevmatizat şi copleşit de transparenţa Cuvântului, şi ca urmare înviat şi nemuritor, dă şi trupului nostru acest ferment al nemuririi, al transparenţei Cuvântului prin el, al pnevmatizării. Depinde de noi ca să actualizăm sau să asimilăm real, prin contribuţia noastră, spre puritate şi virtute, aceste calităţi ale trupului nostru, care înaintează prin aceasta într-o nebănuită subţirime duhovnicească. Dar chiar dacă facem aceasta în modul cel mai deplin, trupul nostru tot rămâne supus legii generale a procesului de slăbire şi descompunere prin moarte. Însă calităţile lui noi şi spirituale trec şi la sufletul nostru, care le va păstra până la învierea de obşte, când, cu ajutorul lor, va putea să refacă trupul omenesc în stare înviată, adică pnevmatizată, mai ales că atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Raţiunea supremă, va aduna raţiunile sau temeliile de existenţă ale tuturor făpturilor în Sine, unindu-le intim cu Sine însuşi.

Unirea intimă a pâinii cu trupul Domnului, ipostaziat în Cuvântul, preface pâinea în trupul Domnului, pentru că aceasta este raţiunea pâinii: să se prefacă în trup. Nu tot aşa se întâmplă cu trupul Domnului prin unirea intimă a Lui cu el şi nici cu trupul nostru prin unirea cu trupul Cuvântului. Trupul Domnului numai se îndumnezeieşte şi se pnevmatizează, căci raţiunea lui este să persiste chiar în unirea ipostatică cu Dumnezeu. Cu atât mai puţin se preface în altceva trupul nostru în unirea cu trupul asumat şi pnevmatizat de Cuvântul, o dată ce şi unul şi altul rămân trup. Trupul nostru numai porneşte şi el pe drumul pnevmatizării şi îndumnezeirii, ca şi trupul Domnului. Căci raţiunea fiecărui trup este să rămână trupul unei persoane, fie al Persoanei Logosului, fie al unei persoane umane deosebite.

Dar de ce trebuie să se producă unirea trupului şi sângelui Domnului cu trupul şi cu sângele nostru prin chipul pâinii şi vinului? Ca Taină trebuie să ni se facă sensibil actul împărtăşirii de trupul nevăzut al lui Hristos prin ceva. Iar pâinea şi vinul sunt elementele fundamentale şi cele mai susţinătoare ale trupului şi sângelui omenesc, cele mai înrudite cu ele. Ele reprezintă şi trupul Domnului hrănit de ele, şi trupul nostru. Pâinea şi vinul sunt natura urcată la starea de aliment şi băutură directă a trupului nostru. Prin legea firii din noi, trupul nostru preface în substanţa sa aceste substanţe. Tot aşa preface şi Hristos aceste substanţe, în trupul Său. Dar prin Duhul Său El preface instantaneu pâinea Euharistiei în trupul Său, care e organ de manifestare a Ipostasului şi a Duhului Său.

Însă faptul că trupul şi sângele Domnului ni se fac prezente prin prefacerea pâinii şi vinului e de natură să aducă o nouă rază în adâncimea misterului prefacerii euharistice. Domnul nu preface în Euharistie pâinea şi vinul pentru Sine, ci pentru a Se împărtăşi oamenilor care cred, adică pentru că sunt oameni care cred şi care doresc să se împărtăşească de El sub chipul pâinii şi vinului. Credinţa şi dorinţa aceasta ei şi-o manifestă prin rugăciunea liturgică ce culminează în invocarea Duhului Sfânt, făcută de preot în numele comunităţii liturgice şi cu participarea ei, pentru prefacerea pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului. Prin rugăciuni, prin mărturisirea credinţei, prin epicleză, comunitatea s-a unit tot mai mult cu Hristos, nemaivorbind de prezenţa Domnului în ea prin împărtăşirile anterioare, sau de faptul că ea însăşi este trupul tainic al Domnului. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu atrăgând în intimitatea Sa raţiunea pâinii şi vinului, sau copleşindu-le prin Duhul Său cel Sfânt, lucrează şi dinlăuntrul comunităţii cu care este într-un anumit grad unit. Comunitatea şi pâinea oferită de ea sunt oarecum împreună unite cu Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat. În această ambianţă de unire de mai înainte existentă - între Cuvântul întrupat, comunitate şi pâine - se produce prefacerea pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului, ca identificare completă a pâinii şi vinului cu trupul şi sângele Lui, pentru ca acest trup să se unească sub chipul pâinii şi vinului în mod deplin şi cu trupul nostru. (…)

 

Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 83-108. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)

 

Note:

¹ Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, Despre Paşte şi despre Euharistie, P.G. 86, 2, col. 1395-1397: „După Paştele tainic, săvârşit de Domnul în Sion (la Cina cea de Taină, n.n.), la începutul zilei a patrusprezecea, cea săvârşită la iudei a doua zi, la sfârşitul zilei a patrusprezecea, nu mai e Paşte. Căci cele ale legii au luat sfârşit. Dar nici aducerea snopului, pe care o efectuau în ziua a şaisprezecea (a treia zi de Paşti, n.n.), nu mai are loc după porunca legii, aducând (Domnul) acest Paşte (pe Sine) pentru mântuirea întregii frământături (făina naturii omeneşti, n.n.). De la a şaisprezecea zi începea numărătoarea celor şapte săptămâni care încheiau Cincizecimea. La începutul acestei a şaisprezecea zile, care indica întâia zi a săptămânii următoare, Domnul nostru înviind din morţi S-a adus pe Sine în loc de snop lui Dumnezeu şi Tatăl, pentru mântuirea frământăturii omeneşti. Deci nu mai are loc aducerea snopului, Domnul aducându-Se pe Sine în loc de snop, lui Dumnezeu şi Tatăl. Deci, precum sculându-Se din morţi şi aducându-Se Tatălui pentru noi, a împlinit chipul snopului (Lev. 25, 10, 15), aşa în loc de miel Se arată jertfindu-Se pe Sine, în mod tainic şi anticipat, la începutul zilei a patrusprezecea, introducându-Se în chipul (pâinii). Deci acest Paşte tainic (jertfa tainică la Cina cea de Taină, n.n.) e pârga şi arvuna jertfei reale; iar cea reală este desăvârşitul (Paşte), după cuvântul: «Nu voi mânca (acest Paşte) până ce nu se va împlini în împărăţia lui Dumnezeu» (Lc. 22, 16), care este sfânta Lui înviere. Pentru că nu mai poate muri, o dată ce a înviat. Că aşa este, iată că murim şi noi în chip tainic în sfântul Botez; iar după aceasta în mucenicie, sau fără ea, în mod real. Şi nu e străină moartea noastră tainică de cea reală, deşi ea se desăvârşeşte în cea reală. Şi în jertfa tainică dobândim o altă viaţă decât cea dintâi, o pârgă a învierii; şi în ea dobândim iertarea păcatelor, înfierea şi sfinţirea şi ne facem împreună-moştenitori cu Hristos. Deci nu se rup cele tainice de cele reale, chiar dacă se desăvârşesc în cele reale. Deci Biserica serbează şi amintirea începutului zilei a patrusprezecea în Marea Joi, când a fost săvârşit de Domnul Paştele tainic, jertfindu-Se pe Sine la începutul zilei a patrusprezecea. Dar desăvârşirea şi plenitudinea sărbătorii tainice se săvârşesc la Sfânta Înviere, care are loc la începutul celei de a şaisprezecea zile, sau Duminica (dimineaţa)”. Explicarea Sfântului Eutihie ia temeiul acelor ortodocşi din Occident ce vor să întemeieze pe Cina cea de Taină a Domnului inovaţia (pornită din catolicism) de a se împărtăşi seara, lucru care nu se practica în trecutul Bisericii Ortodoxe decât în Postul Mare, la Liturghia celor mai înainte sfinţite (după postul de toată ziua). Noi, care ne aflăm după învierea Domnului, trebuie să ne împărtăşim cu Hristos cel real jertfit şi înviat. Aceasta e împărtăşirea cu Hristos cel desăvârşit prin moartea şi învierea reală, câtă vreme la Cina cea de Taină Apostolii au primit arvuna şi începătura tainică a acestei stări de veşnică înviere a lui Hristos cel trecut prin moartea reală. Practica aceasta e o expresie a spiritului occidental care pune atâta accent pe moartea Domnului, încât uită de învierea Lui şi de participarea la ea. Ei sunt preocupaţi numai de imitarea lui Hristos cel istoric, Care Se apropie de moarte, şi nu de comuniunea cu Hristos cel înviat. Cum se poate serba învierea Domnului seara? Viaţa învierii începe dimineaţa, nu seara. Se manifestă aici spiritul imanentist al Occidentului. Ei confundă Euharistia ce se dă pentru înviere cu Botezul, care ajută efortului pentru viaţa terestră fără de păcat.

² Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 46 la Ev. Sfântului Matei, la J. Bareille, Oeuvrescompletes de. Saint Jean Chrysostome, tome 13, p. 18: „Hristos a făcut aceasta ridicându-ne la o mai mare iubire faţă de El şi, arătând iubirea Lui faţă de noi, nu a dat numai să-L vadă celor ce doresc, ci să-L şi atingă, să-L şi mănânce, să-şi şi înfigă dinţii în trupul Lui şi să se unească cu El, împlinind toată dorinţa”.

³ Teofan al Niceii descrie deosebirea între Botez şi Euharistie, declarând că lucrul Botezului îl desăvârşeşte Euharistia. Dacă prin Botez Hristos îi face pe oameni fraţi ai Săi, prin Euharistie îi face chiar mădulare ale trupului Său. Deci ea dă un grad mult mai mare de alipire, de unire. „Ce urmează după aceasta? Nu binevoieşte a-i face numai de acelaşi chip cu Sine şi fraţi ai Săi. Căci nu Se opreşte aici cu binefacerea. Ci îi face şi trup şi mădulare ale Sale, încât se numeşte mai degrabă cap al nostru, ca al unora ce îi suntem mădulare şi trup, nu numai fraţi, prin legătura cu El mai presus de minte şi cuvânt. De aceea, pe cei ce intenţionează să-i unească cu Sine, ca pe nişte mădulare ale Sale, mai întâi îi face de acelaşi chip cu capul, prin Botez, apoi, prin comunicarea şi împărtăşirea trupului şi sângelui propriu, lipeşte de Sine şi între ele mădularele acestea deiforme. Pentru aceasta, Botezul premerge sfintei împărtăşanii” (Ep. III, P.G. 150, col. 329-340).

⁴ Aceeaşi idee e afirmată în alte vechi Liturghii orientale. A se vedea textele lui Henri de Lubac, Le Catholicisme, pp. 94-95.

⁵ Henri de Lubac, op. cit., p. 99: „Duhul, a Cărui lucrare dumnezeiască a pregătit trupul lui Hristos din carne (operă de închegare a trupului, deci de realizare a unităţii lui, n.n.), este prezent şi în formarea trupului Lui mistic, la săvârşirea Euharistiei. El, Care a coborât ca un foc consumator peste jertfa lui Ilie, consumă acum şi petele de zgură omeneşti care se opun puterii unificatoare a Tainei. Şi precum prima dată S-a coborât peste Apostoli, nu ca să-i lege într-un «cerc» închis, ci ca să aprindă în ei focul iubirii atotcuprinzătoare, aşa repetă El aceasta ca Duh al lui Hristos, de fiecare dată când Hristos Se oferă din nou, ca toţi copiii risipiţi ai lui Dumnezeu să se adune. În spaţiul Cinei de Taină, pe care o reprezintă orice locaş bisericesc, se reuneşte astfel, odată cu Cina cea de Taină, şi sărbătoarea Cincizecimii”.