„Dumnezeu ne-a îndreptat paşii înapoi spre casă”
Soții Cristina şi Mihai Cimpoeşu locuiesc în Iaşi și au doi copii, Luca (6 ani) şi Tudor (3 ani). Ea este educator Montessori, el, informatician. În 2015 au dat curs unei oferte de serviciu la Londra „mai mult de curiozitate” şi cu gândul că într-un an se vor întoarce. Au revenit în ţară după cinci ani şi în această toamnă, de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, în contextul Anului omagial 2021, al pastorației românilor din afara graniţelor ţării, familia Cimpoeşu a primit din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „Crucea Moldavă”, cea mai înaltă distincţie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei acordată mirenilor. Ce le-a oferit străinătatea, care au fost greutăţile cu care s-au confruntat şi mai ales de ce s-au întors în ţară am aflat de la Cristina Cimpoeşu.
De ce ați plecat în străinătate?
În 2015, abia născusem de câteva luni şi totul era nou şi greu. Soţul a primit o ofertă la Londra, care putea să conţină, opţional, şi relocare. Impulsionaţi de „hai să vedem cum e pe acolo, stăm un an şi ne întoarcem”, am plecat. E drept că nici nu eram strâns legaţi de ţara noastră, nu înţelegeam ce valori se ascund aici şi pentru că mass-media pe care le accesam noi ne serveau doar premise negative ale traiului aici. Eu mai fusesem plecată în Germania cu un program AIESEC şi luasem contact cu lumea occidentală; ştiam, aşadar, cum e în străinătate, însă soţul meu, Mihai, nu, astfel că ne-am avântat.
Ce ați muncit acolo?
Soţul a lucrat în IT, iar eu mă ocupam de casă, de copil, de familie. Ulterior am început un curs de doi ani la Institutul Montessori din Londra, pe care l-am şi absolvit, obţinând diploma de educator.
Când ați ajuns acolo, ce v-a speriat cel mai tare? Ce greutăţi ați întâmpinat?
Ne-a surprins plăcut totul. Eram ca într-o vacanţă perpetuă, unde iarba era mai verde, mâncarea mai bună, doar copilul mai plângea din când în când şi nu prea dormea; în rest, totul era un vis. Ne-am adaptat uşor pentru că şi firile noastre sunt sociabile şi am căutat să relaţionăm cu toată lumea. După o bună perioadă, ne-a tras Dumnezeu la El şi am simţit cu ardoare nevoia să sfinţim casa în care locuiam. A venit la noi părintele Ioan de la parohia din Reading şi, când ne-a deschis uşa, a intrat Harul. Au urmat câteva zeci de minute în care am trăit o pace nemaîntâlnită până atunci. Se spune că preoţii din diasporă sunt ca pescuitorii de oameni, de suflete, iar el ne-a pescuit. Apoi a fost nevoie ca noi să venim spre Dumnezeu. Eu eram ortodoxă şi am început să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Soţul, catolic, s-a rugat la Maica Domnului să i se îngăduie o călătorie în Sfântul Munte, iar acolo L-a simţit pe Dumnezeu cum nu Îl mai simţise până atunci. Şi s-a botezat ortodox, iar acum este şi el pe calea spre mântuire.
Ați simțit că trăiaţi în două lumi paralele?
După ce am reînnodat contactul cu Dumnezeu, mai precis după ce lui Dumnezeu I s-a făcut milă de noi şi ne-a tras la El, ne-am dat seama că trăiam în lumi paralele, trăiam într-o bulă de confort, dar ea nu ne hrănea şi sufletul. Aveam prieteni români, spanioli, portughezi, chiar şi câte un german, un thailandez, aveam de toate după trebuinţă, dar nu şi pace în suflet.
Ce alte bariere întâmpină românii când ajung într-o ţară străină?
Limba, discriminarea, alte valori de care sunt străini, precum şi o răceală sufletească. De exemplu, în Anglia sunt foarte multe centre de îngrijire pentru bătrâni, confortabile, luxoase chiar. Omul îmbătrâneşte şi merge la „retirement home” (azil), unde străinii îl îngrijesc şi îşi face „prieteni”, după cum spune fluturaşul de promovare. Însă oare nu e mai bine ca bătrânul să îmbătrânească la el acasă şi să fie îngrjit de familie?
Care sunt motivele pentru care românii își doresc, în ciuda tuturor greutăților, să rămână acolo?
Nu pot generaliza, desigur, dar pot spune că printre prietenii noştri am văzut că mulţi preferă viaţa de acolo pentru că e mai civilizat, mai curat, mai aranjat, poate cu mai mulţi bani, dar dacă tragi linie, nu e chiar aşa un mare plus. Însă acum le zic: uite, aici e o groapă în asfalt. Bucură-te pentru că măcar ai libertate. Dincolo, iertaţi-mă că spun asta, eşti un sclav din multe puncte de vedere. Desigur, cei din diasporă să nu deznădăjduiască, pentru că şi Lot şi-a crescut familia în Sodoma şi Gomora şi tot a păstrat curăţia şi dreapta credinţă.
De ce v-ați întors?
Credem că aici e acasă, iar faptul că Dumnezeu ne-a îndreptat paşii înapoi spre casă considerăm că este un semn tare bun de la El.
Ce anume a contribuit la decizia de a vă întoarce în ţară?
Două situaţii importante a trimis Domnul către noi: pandemia şi o serbare de Crăciun. Lucram ca educator cu jumătate de normă la o grădiniţă din Londra, ca parte din practica pentru şcoală, şi a venit Crăciunul. Acest lucru se întâmpla după ce sfinţisem casa şi începusem să mă spovedesc. La grădiniţă era brad, erau fulgi de nea din hârtie şi tot felul de decoraţiuni sclipitoare, era Moş Crăciun, erau cadouri şi atât. Iisus nu era, Măicuţa Domnului nu era. De ce? Ca să nu „jignim” diversitatea celorlalţi. Şi asta, deşi cu puţin timp înainte se sărbătoriseră Halloween-ul şi o altă serbare indiană a luminilor, culorilor, care a fost impusă tuturor. Băieţelul meu mergea la o grădiniţă din afara Londrei, mai „de la ţară”, ca să zic aşa. Acolo au sărbătorit Crăciunul cântând colinde şi vorbind copiilor despre Naşterea Mântuitoriului. „Noi încă putem”, mi-a spus educatoarea. Şi aşa am învăţat să preţuim România, cu valorile şi cultura de aici.
A doua situaţie care ne-a adus acasă a fost pandemia, care pentru noi, până la urmă, a fost o binecuvântare. Părinţii, prietenii, rudele nu au mai putut veni în Marea Britanie, iar noi am suferit mult. Ne-am dat seama cât de mult contează ei pentru liniştea şi bucuria noastră. Apoi, până să ne întoarcem, am mai descoperit şi alte hibe, pe care nu le vedeam până atunci. Fiind atât de avansaţi tehnologic, suntem nişte supuşi ai confortului, dar renunţăm la multe drepturi şi libertăţi. Ne-a mai speriat faptul că, acolo, sub diverse lozinci, copilul este orientat către neascultare, către nesupunere faţă de părinţi, chiar către desconsiderarea lor. Îi forţează să-şi asume o independenţă înainte de a fi pregătiţi să înţeleagă care sunt consecinţele.
Cum priviți acum acea perioadă din viaţa dumneavoastră?
Ca pe o amintire. O perioadă de creştere, dar şi de suferinţă. Pentru păcatele noastre am fost în pribegie, era chiar să ne pierdem, dar mare a fost mila Domnului şi ne-am întors acasă.