„Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii”

De ce preferă Dumnezeu adesea să ne vorbească prin oamenii simpli care, cu toate că nu au veleități oratorice sau o cultură bogată, se dovedesc a fi cei mai potriviți pentru o astfel de misiune și un rol atât de semnificativ? Fie că vorbim despre Sfinții Apostoli, Părinții pustiei sau duhovnicii athoniți contemporani, ceea ce împărtășesc cu toții este această virtute a simplității, izvorâtă din cea a smereniei. Simplitatea atrage harul, în timp ce gândirea complexă îl alungă departe. Cuvintele Sfântului Antim Ivireanul sunt un argument în plus în sprijinul acestei afirmații.

Înainte de a trece la analiza textelor Sfântului Antim Ivireanul, trebuie făcută o referire scurtă la un text fundamental al Sfântului Apostol Pavel despre virtutea simplității: „Priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi‑a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi‑a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi‑a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 26‑29). Omul simplu este dispre­țuit de toți și considerat adesea ca fiind mult prea neînsemnat pentru ca părerea sa să fie băgată în seamă. Acolo unde simplitatea izvorăște din smerenie și dragoste, această părere a celor din jur nu produce răni sufletești; însă acolo unde oamenii sunt simpli, fără alte virtuți, și mândria însoțește firea lor necomplicată, rănile lor sufletești pot fi foarte serioase și grave, conducând la conflicte mari cu cei din jur. Aici trebuie făcută o deosebire între ce înseamnă să fii simplu ca natură a ta și ce înseamnă virtutea simplității din punct de vedere creștin și cum poate fi aceasta dobândită. Astfel, simplitatea ca virtute creștină constă în a te supune în toate Domnului și a accepta toate ca venind din mâna Lui, precum și în a nu avea o părere de sine bună. De asemenea, virtutea simplității se manifestă și prin capacitatea omului de a se feri să judece pe cei din jur și a se considera pe sine nevrednic de toate.

Alegerea a 12 oameni simpli: apariția Apostolilor

Sfântul Antim Ivireanul ne vorbește despre alegerea prorocilor și a celor 12 Apostoli: „Și, vrând Dumnezeu cuvântul ca să se arate în lume mai «î»nainte, până a nu să întrupa și a să face om, au trimis în lume proroci ca să propoveduiască la oameni venire«a» Lui cea înfățășată. Și pentru aceasta n‑au ales împărați și crai să facă proroci; n‑au luat filosofi și ritori, «ca» să‑«i» trimiță propoveduitori venirii Lui; n‑au pogorât din ceriu întunerece și mulțime de îngeri, ce are pe lângă Dânsul, mii de mii nesocotiți și nenumăraț«i», ci au trimis oameni proști și mai vârtos păstori de oi, ca pre Moisi, ca pre David, ca pre Samuil și toată mulțimea prorocilor, prin mijlocul cărora au sămânat buna‑credință […]. Au luat iară propoveduitori Evangheliei nu păstori, ca pre proroci, ci păscari și vânători de pește și i‑au trimis să propoveduiască lumii bunavestire și le încredințează în mâinile lor și în limbile doftoriia lumii […]. Iară ei, lăsând mrejile, merseră după Dânsul. Într‑un gând era ceata ucinicilor cu pohta stăpânului; și, ca niște oameni drepți și proști de răotate, n‑au viclenit în mintea lor, nici ș«i»‑au prepus [îndoit - n.r.] în inima lor de acea chiemare; ci, ca niște oameni blânzi și fărâde răutate, au mers după Dânsul, ca hierul după piatra magnitului și ca părul după chihribariul cel curat” (Sf. Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis când m‑am făcut Mitropolit”, în: Opere, Ed. Minerva, București, 1972, pp. 4‑5). De ce îi alege Hristos pe oamenii simpli pentru a‑I propovădui Vestea cea bună? Care este motivul pentru care sunt aleși pescarii și păstorii în detrimentul cărturarilor și învățaților vremii? În mod clar, pentru că ei sunt cei capabili să privească dincolo de cuvinte prin simplitatea lor și sunt pregătiți prin simplitatea și lipsa lor de viclenie să primească și să ofere mai departe bucuria întâlnirii lor cu Dumnezeu față către față. Cu totul surprinzător, oamenii învățați sunt cei care se îndoiesc și abandonează primii atunci când ai nevoie de ei și, dacă privim cu sinceritate Sfintele Evanghelii, observăm că tocmai cărturarii sunt cei dintâi care se leapădă de Hristos, căutând permanent probleme acolo unde acestea nu există. Însă Apostolii răspund, asemenea lui Petru, corifeul lor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice. Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Ioan 6, 68‑69). Numai astfel te poți apropia cu adevărat de Hristos, nu în felul iscoditor, fals, ambiguu pe care îl arborează oamenii cu studii și cu un orgoliu nemăsurat.

Când Psalmistul ne spune: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalmi 41, 9), la ce se referă dacă nu la adâncul iubirii pe care simplitatea ni‑l face cunoscut în interiorul nostru? Iubirea noastră, descoperită prin simplitatea inimii și smerenia ei, cheamă iubirea dumnezeiască, atât de preaplină și făcută cunoscută nouă prin simplitatea manifestării sale bogate. Numai astfel se poate ajunge la chemarea și vocația Sfinților Apostoli și la rezultatele lor: „Și cu puteria Mântuitoriului Hristos au rușinat pre cei ce i‑au văzut și, ca pe niște pești, cu mreaja bogosloviei au prins mulțimea și au vânat auzurile noroadelor și au înduplecat inimile tiranilor și sufletele împăraților le‑au supus; și au făcut o izbândă și o biruință atâta de frumoasă, cât n‑au putut‑o face toate împărățiile lumii. Oameni fărâde arme și nedeschisiț«i» şnede­prinși - n.r.] de ale oștirii, săraci de avuție, proști de învăță­tură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate, au înălțat nu steaguri de oaste, ci numai crucea, semnul păcii, propoveduind, nu cu sunet de tobe și de surle, ci numai cu neputincioasă limbă și neînvățată, pe Hristos și cre­din­ța și fulgerând, nu zic, cu ful­gerile săbiilor celor ascuțite, ci numai cu strălucirile unei vieți bune, neumplând pământul de oști, nici să acopere marea de corăbii cu vetrile [pânze - n.r.], ci numai fărâde rane, făr'de sânge, făr'de vătămare, calcă și supune toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înșălăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos și credința, cât iaste întins pământul și lumea” (Sf. Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis când m‑am făcut Mitropolit”, în: Opere, pp. 4‑5). Virtutea simpli­tății nu va plăcea niciodată celor care își fac un piedestal din bogăția vocabularului, din avutul lor nemăsurat, din educația lor aleasă, din conceptele și planurile minții lor. Aceștia năzuiesc numai la ceea ce este contrar virtuții simplității. De aceea, pentru a ne unifica interior, pentru a crește duhovnicește, pentru a fi liberi să dialogăm în rugăciune cu Dumnezeu, trebuie să ne lepădăm de toate aceste podoabe ale inteli­genței noastre și să ne smerim mintea prin virtutea simplității.